Vânturelul de seară (Falco vespertinus)

O specie de pasăre răpitoare și face parte din familia șoimilor (Falconidae). Este o specie monotipică (nu este împărțită pe subspecii), cea mai apropiată specie înrudită cu el fiind vânturelul de amur (Falco amurensis). Cu toate că acesta din urmă diferă de vânturelul de seară prin caracteristicile morfologice, iar arealele de distribuție a celor două specii nu se suprapun, o vreme ele au fost considerate ca făcând parte din aceeași specie.

Vânturelul de seară este un răpitor de talie mică. Lungimea corpului (incluzând și coada) variază între 28 – 31 cm, anvergura aripilor are între 65 – 75 cm, iar masa corporală între 130 – 197 de grame. Specia este caracterizată de un puternic dimorfism sexual, masculii și femelele adulte fiind diferite, mai ales din punctul de vedere al penajului. Masculii sunt de culoarea cenușiu-albăstrui, cu ”pantaloni” și ceară portocaliu aprins, pe când femelele au spatele și coada de culoare cenușie cu striații negre, iar capul și partea ventrală a corpului galben-roșcat. Cele două sexe diferă însă și prin greutate, femelele fiind în mediu cu apr. 20 de grame mai grele decât masculii. Păsările tinere arată diferit față de cele adulte. Juvenilii, adică exemplarele de anul întâi, au un penaj oarecum asemănător cu cel al femelelor, dar spatele lor este de o nuanță maronie, iar partea ventrală este de o culoare mai ștearsă și marcată cu pete negre. Păsările de anul doi, adică cele care se află între prima și cea de-a doua iarnă, dispun de penaj foarte variat. Dat fiind faptul că juvenilii își schimbă penajul doar parțial în cursul năpârlirii din prima iarnă, păsările de anul 2 calendaristic poartă un penaj de tranziție, un mixt între penajul de juvenil și cel de adult. Înainte să se formeze penajul, puii sunt îmbrăcați în puf alb strălucitor, care, împreună cu culoarea ghearelor albicioase sunt specifice puilor de vânturel de seară, care pe baza acestor chei de determinare se pot distinge relativ ușor de puii de vânturel roșu (Falco tinnunculus), a căror puf este mai cenușiu iar ghearele se înnegresc în doar câteva zile după eclozare.

Arealul de distribuție

Arealul de distribuție al vânturelului de seară se întinde din Europa centrală până în Asia centrală. În Europa, specia se regăsește în exclusivitate în zonele de câmpie, iar în Asia poate urca până la 1500 m altitudine, pe platourile înalte. Limita nordică a ariei ajunge în dreptul Bielorusiei, iar cea sudică în dreptul Mării Negre. Limita vestică clasică din Europa o constituie arealul populației din Câmpia Panonică, cu toate că în ultimele decenii a apărut o metapopulație mică în Italia și câteva cazuri rare de cuibărit au fost dovedite și în Franța.

În ceea ce privește efectivul global al speciei, nu deținem estimări precise deoarece nu există date foarte exacte în privința populației din Rusia, care este de departe cea mai mare dintre toate țările din arealul de cuibărit, atât în efective, cât și în privința suprafeței arealului. În anii ’90 populația globală a fost estimată la 26 000-39 000 de perechi, însă a prezentat și pe atunci o scădere importantă, se estimează că, în perioada 1990 – 2000, populația rusă a scăzut cu 30%. Trebuie menționat faptul că regresul nu a fost sesizat doar în ceea ce privește mărimea efectivelor, dar și în privința arealului de răspândire. În urmă cu câteva decenii, limita estică a arealului de răspândire a fost stabilită la Lacul Baikal, de unde pasărea a dispărut fără urmă în ultimul deceniu al secolului trecut.

Distribuția speciei în România reprezintă destul de bine cerințele speciei, regăsindu-se în majoritatea regiunilor de câmpie, cu excepția acelora unde suprafața zonelor împădurite sunt peste cota agreată de vânturelul de seară. Astfel, specia dispune de populații cuibăritoare importante în Câmpia de Vest, Câmpia Română și Dobrogea, însă este mult mai sporadică în Câmpia Transilvaniei și Câmpia Moldovei. Potrivit datelor din arhivă, putem declara că arealul speciei din țară s-a redus în ultimul secol, ba chiar în ultimele decenii. În Câmpia Transilvaniei de pildă, specia era mult mai răspândită și numeroasă în secolul trecut față de situația din prezent, în care este considerată fiind pe cale de dispariție în ceea ce privește această regiune. În general, putem declara că, vânturelul de seară a dispărut din mai multe regiuni care se află la periferia arealului.

În prezent, vânturelul de seară cuibărește în următoarele regiuni în România:

  • I. Câmpia de Vest: Câmpia Carei, Câmpia Ierului, Câmpia joasă a Crișurilor, Câmpia Aradului, Câmpia Vingăi, Câmpia Arancăi, Câmpia Jimboliei, Câmpia Timișului, Câmpia Bârzavei, Câmpia Carașului;
  • II. Câmpia Română: Câmpia Băileștilor, Câmpia Romanaților, Câmpia Boianului, Câmpia Burnazului, Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Bărăganul Ialomiței, Câmpia Bărăganul Călmățuiului, Câmpia Buzăului, Câmpia Brăilei, Câmpia Siretului inferior, Câmpia Râmnicului;
  • III. Dobrogea: Delta Dunării, Podișul Casimcei, Podișul Istriei, Podișul Medgidiei, Podișul Negru Vodă;
  • IV. Transilvania: Câmpia Transilvaniei (respectiv foarte sporadic: Dealurile Sălajului, Depresiunea Brașovului);
  • V. Moldova: Câmpia Tecuciului, Câmpia Covurlui, Câmpia Moldovei, Lunca Prutului.

Efectivele din diferite regiuni din România formează populații comune cu efectivele din țările vecine. Astfel, efectivele din vestul României fac parte din populația din Câmpia Panonică (comună cu Ungaria și Serbia), pe când cele din estul țării sunt conectate de populațiile din Ucraina și Republica Moldova.

Pe baza evaluărilor detaliate efectuate în cadrul mai multor proiecte, populația cuibăritoare de vânturel de seară din România este estimată la aproximativ 1000-1500 de perechi, care se împart pe regiuni, după cum urmează:

Migrația

Vânturelul de seară este o specie migratoare de cursă lungă. Părăsește arealul de cuibărit până la mijlocul lunii octombrie, iarna o petrece în sud-vestul Africii, și revine în Europa în a doua parte a primăverii.
În ceea ce privește perioada premergătoare migrației de toamnă, adică cea din mijlocul lui august până în prima parte a lunii octombrie, vântureii de seară formează aglomerări în regiunile de câmpie. În România sunt cunoscute mai multe locuri de înnoptare, atât în Câmpia de Vest, cât și în partea sud-estică a țării. Numărul exemplarelor care vizitează același loc de aglomerare poate varia între câteva zeci, sute sau chiar mii de exemplare. Cea mai numeroasă aglomerare cunoscută în prezent în România, unde au fost observate efective de peste 5000 de exemplare, se află în județul Vrancea, la limita județeană cu Buzău. În Ucraina există și locuri de aglomerare cu foarte multe păsări, care acumulează până la 20 de mii de exemplare. Probabil în aceste locuri se adună cea mai mare parte a populațiilor cuibăritoare din Asia și estul Europei.
Potrivit informațiilor de care dispunem (avem date cu păsări din Ucraina, Rusia și Kazahstan), aceste grupuri trec, la un moment dat prin Moldova, Bărăgan sau Dobrogea, așadar o mare parte a populației globale migrează prin estul României. Uneori, chiar și vânturei din Câmpia Panonică se deplasează până pe malurile Mării Negre înainte de a începe migrația propriu zisă. Acest fenomen probabil se datorează faptului că, migrând spre sud de-a lungul acestei longitudini, ajung la țărmurile Africii într-o zonă de unde vânturile alizee îi ajută să treacă mai ușor peste Sahara, una dintre principalele bariere pentru vântureii aflați în migrație.

După cum reiese din datele colectate de la vântureii de seară echipați cu transmițătoare satelitare, păsările întâi traversează Marea Mediterană respectiv deșertul Sahara și în 2 – 6 săptămâni ajung în cartierele de iernare din Angola, Namibia, Botswana. S-a dovedit că, similar cu alte specii de șoimi, cel mai dificil obstacol pentru vântureii de seară în cursul migrației îl constituie zona pădurilor tropicale. Precipitația abundentă, aversele și furtunile frecvente creează condiții meteorologice nefavorabile pentru migrația vântureilor, care de multe ori sunt nevoiți să aștepte până se pot strecura prin niște coridoare cu vreme mai prielnică.
Primăvara, vântureii se întorc în Europa prin vestul Africii, deoarece în cele mai multe cazuri sunt împinși spre vest de către vântul predominant estic. Din această cauză, multe păsări  sunt observare primăvara prin Peninsula Iberică, insulele Baleare, Franța. Primele exemplare reapar la noi în luna aprilie, dar sosirea întregului efectiv se poate extinde, în funcție de condițiile meteorologice pe care le înfruntă pe rutele de migrație, până în iunie.

Reproducere

Vânturelul de seară, precum toate speciile de șoim, nu își face cuib propriu. Pentru a se putea reproduce, ocupă cuiburile altor păsări, și în special ale ciorilor. În regiunea noastră, vântureii cuibăresc preponderent în cuiburi de cioară de semănătură (Corvus frugilegus), coțofană (Pica pica) și cioară grivă (Corvus cornix), mult mai sporadic în cuiburile altor specii de păsări (răpitoare, păsări acvatice coloniale etc.). În afară de aceste cuiburi din împletituri de crengi, poate cuibări și în cavitățile naturale ale arborilor. Deoarece se adaptează foarte bine în ceea ce privește locul de cuibărit, cel mai activ mod de conservare a speciei constă în montarea cuiburilor artificiale. Pentru vântureii de seară contează mai puțin din ce material sunt realizate, ele pot fi deschise sau acoperite, făcute din împletitură de răchită, cherestea sau chiar material plastic. Le ocupă pe toate, fără probleme.
Deoarece este specie gregară, preferă să cuibărească colonial, formând colonii alcătuite de obicei de câteva zeci de perechi. Cuiburile ciorilor de semănătură sunt cele mai preferate de vântureii de seară din mai multe motive. În primul rând, cioara de semănătură este tot o specie gregară și formează colonii de sute, uneori mii de perechi. Cioara de semănătură cuibărește mult mai devreme decât vânturelul de seară, perioada nupțială a acestuia din urmă având loc abia în luna mai. Pe când femelele de vânturel de seară au nevoie de un cuib pentru a-și depune ouăle, majoritatea puilor de cioară de semănătură deja au părăsit cuiburile, acestea fiind disponibile pentru vânturei. Cuiburile ciorilor nu sunt reocupate doar de vântureii de seară, ci și de vânturei roșii (Falco tinnunculus) respectiv ciufi de pădure (Asio otus), competiție pentru vântureii de seară. În cazul în care există o colonie unde cuiburile disponibile sunt constituite de scorburi naturale sau cuiburi artificiale închise, pe lângă speciile mai sus amintite, vântureii de seară pot avea și alți vecini și competitori – stăncuțele (Corvus monedula), cucuvelele (Athene noctua) etc. În lipsa coloniilor de cioară de semănătură, vântureii de seară pot alcătui colonii răzlețe, cuibărind în cuiburi de coțofană și/sau cioară grivă, dar anumite perechi cuibăresc și solitar, departe unii de alții. S-a dovedit faptul că vântureii care cuibăresc în colonii, alungă cu mai mare succes acei prădători care sunt periculoși pentru pui sau păsările tinere slab zburătoare, în comparație cu perechile solitare. Pe de altă parte, acestea din urmă nu au o competiție pentru hrană ca în cazul perechilor coloniale. Probabil, astfel se explică faptul că, în acele zone unde există suficiente colonii/cuiburi de cioară de semănătură, există în mod paralel și câteva perechi de vânturei de seară care preferă să cuibărească în colonii mici și răzlețe sau chiar solitar. În România, cuibăritul vântureilor de seară în colonii răzlețe sau în mod solitar este specific mai ales în anumite părți ale Deltei Dunării, unde există habitate excelente, nu și colonii de cioară de semănătură. În Câmpia de Vest, conform evaluărilor efectuate în anii 2008 – 2009, procentul vântureilor de seară cuibăritori în cuiburile ciorilor de semănătură a fost în jur de 85%. Deși nu există date concrete la nivel național în acest sens, pe baza cunoștințelor acumulate în cursul evaluărilor efectuate, putem declara că procentajul perechilor de vânturei de seară cuibăritori în coloniile de cioară de semănătură este unul asemănător și la nivel național.
Odată cu formarea perechilor, acestea ocupă un cuib disponibil și îl protejează față de alți intruși. În perioada nupțială, femelele petrec mai mult timp la cuib în comparație cu masculii, care la rândul lor petrec mai mult timp la vânătoare contribuind la hrănirea femelei care are nevoie de resurse pentru depunerea ouălor. Ponta constă din 3 – 4 (2 – 5) ouă, pe care femela le depune la fiecare 2 – 5 zile. Numărul ouălor depuse depinde mai ales de hrana disponibilă și condițiile meteorologice din perioada de primăvară. Vântureii se apucă de clocit imediat după depunerea ouălor. Ambii părinți clocesc, de obicei păsările își împart între ele, în mod egal, timpul de clocit. Puii eclozează după aproximativ 28 de zile, însă pot fi diferențe de câteva zile între eclozarea puilor din aceeași pontă. Din acest motiv, pot exista diferențe semnificative în stadiul de dezvoltare între puii frați.
Puii mici sunt încălziți și supravegheați aproape permanent de către unul dintre părinți, timp în care celălalt adult este la vânătoare. Ambii părinți contribuie la hrănitul puilor, mai ales în prima parte a creșterii lor, masculii aduc hrană mai des la cuib. Puii părăsesc cuiburile după patru săptămâni și își așteaptă părinții pe crengile alăturate. Cu cinci săptămâni după eclozare, puii devin apți de zbor, chiar și după această perioadă mai sunt hrăniți de părinți. Puii devin de sine stătători probabil destul de repede luând în considerare faptul că, în august, în apropierea locurilor de aglomerare, pot fi văzuți mulți vânturei tineri care vânează singuri.

Aglomerările de toamnă

Vânturelul de seară este o specie gregară, iar acest fenomen îi este caracteristic și în cursul migrației, nu doar în perioada de cuibărit. Înaintea migrației de toamnă, formează aglomerări în anumite zone de câmpie. Păsările se adună seară de seară în aceste locuri pentru a-și petrece noaptea împreună, după care dimineața la primă oră cu toții se dispersează și hoinăresc în grupuri mici după hrană, seara reîntorcându-se la locurile de înnoptare. Această perioadă de pre-migrație este foarte importantă deoarece majoritatea păsărilor (adică adulții epuizați după creșterea puilor, respectiv juvenilii care nu dispun nici de condiție fizică, nici experiență), în această perioadă, reușesc să ajungă într-o stare fizică suficient de bună încât să reziste drumului foarte lung pe care trebuie să-l străbată până în cartierele de iernare. Numărul efectivelor care formează aglomerări în România poate varia destul de mult de la an la an, în funcție de diferiți factori. În primul rând, reușita de cuibărit dintr-un anumit an influențează puternic mărimea efectivelor din perioada de pre-migrație, deoarece numărul puilor crescuți cu succes poate fi foarte diferit într-un an ”bun” (hrană din belșug, condiții meteo favorabile) și unul ”ratat” (hrană puțină, vreme răcoroasă și cu precipitații). Pe de altă parte, în anumiți ani poate exista un influx foarte puternic în Europa Centrală a unor populații estice din Rusia, Ucraina și Kazahstan.

Hrana

Vânturelul de seară este o pasăre răpitoare destul de oportunistă, vânează aproape orice pradă care îi este accesibilă. Majoritatea hranei este constituită din diferite insecte, mai ales din ordinele Orthoptera, Coleoptera și Odonata. În anii în care șoarecele de câmp (Microtus arvalis) prezintă gradații, devine cea mai importantă sursă de hrană pentru păsările răpitoare, deci și pentru vânturelul de seară. Broasca brună de pământ (Pelobates fuscus) poate constitui, în anumiți ani și în cazul anumitor colonii, o sursă importantă de hrană în perioada de creștere a puilor. Când este nevoit, vânturelul de seară se adaptează și poate captura diferite vietăți care, în mod obișnuit, nu fac parte din meniul său. În cartierul de iernare vânează în grupuri și caută zone cu diferite insecte aflate în perioada de roit. Termitele, de exemplu, fac parte din această categorie de insecte.
În cazul vântureilor de seară, și tehnicile de vânătoare sunt diversificate, nu doar sursele de hrană. Vânează atât din aer, cât și din pândă. Insectele zburătoare le capturează din zbor și de multe ori le și consumă fără să mai coboare. Folosește și tehnica „hovering”, zboară deasupra prăzii după care se aruncă la sol să o captureze. De asemenea, de multe ori stau la pândă, de obicei pe un arbore, stâlp sau conductoare electrice, până în momentul în care observă o pradă potențială la sol sau în aer.

Habitate

Vânturelul de seară este pasărea habitatelor deschise. Preferă acele complexe de habitate de stepă și silvostepă, unde habitatele deschise alternează cu pâlcuri de arbori. Anumite cazuri arată faptul că nu are nevoie neapărat și de pajiști, se poate stabili și în zone unde terenurile arabile sunt singurele habitate deschise. Însă, dacă are șansa, își alege locul de cuibărit în apropierea pajiștilor, deoarece, în comparație cu terenurile agricole, pajiștile naturale oferă hrană pe întreaga perioadă a anului, în special insecte. S-a dovedit că, odată cu prezența pădurilor compacte și de mare suprafață, șansa cuibăritului vântureilor de seară scade. Acest lucru probabil se datorează faptului că în pădurile de câmpie este prezent uliul porumbar (Accipiter gentilis), care constituie o amenințare pentru vânturei.
În România, specia cuibărește preponderent în colonii de cuibărit instalate în pâlcuri de salcâmi, plopi etc., respectiv aliniamente de arbori ce mărginesc drumurile publice extravilane. În cazurile extreme, când nu are alte alternative, vântureii de seară se pot instala și în coloniile de ciori existente în localități, deși mediul antropic nu este unul favorizat de această specie.
În cadrul proiectului LIFE05 NAT/H/00122, destinat conservării vânturelului de seară în bioregiunea Panonică (Ungaria și Câmpia de Vest a României) s-au colectat multe informații prin radiotelemetrie privitoare la folosirea habitatelor de către vântureii de seară în perioada de cuibărit, iar după analizarea acestora s-au tras mai multe concluzii.
a. Suprafața habitatelor folosite de vânturei în perioada de cuibărit poate atinge chiar 3 000-3 500 de ha, însă media este de 1 000 de ha;
b. Masculii coloniali folosesc zone mai întinse pentru vânătoare în comparație cu cei solitari;
c. Masculii folosesc suprafețe considerabil mai mari pentru vânătoare, în comparație cu femelele, în perioada de cuibărit. Dar și timpul petrecut la vânătoare este mai mare în cazul masculilor, care în mod obișnuit petrec ¾ din timpul zilei la vânătoare, în timp ce femelele petrec ¾ din timp în apropierea cuibului;
d. Distanța parcursă de vânturei între cuib și locul vânătorii este corelată cu biomasa prăzii. În consecință putem spune că în apropierea locurilor de cuibărit, vânează într-o bună parte și insecte, însă, cum crește distanța de la cuib, vântureii preferă alte specii de pradă mai mari (micromamifere, broaște, șopârle) deoarece din punct de vedere al eficacității, față de aceste specii de pradă, o insectă are cote nutritive mult mai reduse și constituie o pradă inferioară din acest punct de vedere. Nu întâmplător, reușita de cuibărit a vântureilor este mult peste medie în anii cu gradație de șoareci;
e. Pajiștile joacă un rol foarte important în perioada de cuibărit a vântureilor de seară. Exemplarele monitorizate prin telemetrie au vânat mai mult pe pajiști decât pe toate celelalte terenuri aparținând altor categorii de folosință, precum terenurile arabile, zone umede etc.;
f. În ceea ce privește culturile, vântureii preferă cele păioase și perene, și practic nu folosesc deloc culturile de porumb și floarea soarelui. Acest ultim fenomen are mai multe cauze. Când vântureii revin în zona de cuibărit, terenurile arabile destinate în acel an pentru cultivarea porumbului și floarea soarelui tocmai au fost arate și discuite, deci sunt sterpe, fără surse de hrană. Din moment ce populațiile de șoareci și insecte revin în aceste culturi, ele devin deja prea înalte pentru vânturei care preferă să vâneze razant asupra habitatelor cu vegetație scundă. Iar în perioada în care majoritatea acestor culturi sunt recoltate și sursele de hrană din ele ar fi accesibile și pentru vântureii de seară, acestea au plecat deja în migrația de toamnă. În consecință, culturile de porumb, respectiv floarea soarelui practic nu există pentru vântureii de seară deoarece nu pot fi exploatate nici în perioada de cuibărit, nici în cea de pre-migrație;
g. Pe lângă pajiști, vântureii vânează mult peste culturile perene (lucernă, trifoi etc.). Aceste habitate nu se ară în fiecare an și asigură un mediu optim pentru supraviețuirea unor populații de micromamifere și insecte, în comparație cu majoritatea culturilor de specii de plante anuale. Vântureii folosesc pentru vânătoare și culturile păioase. Importanța acestora devine și mai mare în perioada de creștere a puilor, când culturile de ovăz, grâu etc. se recoltează, iar aceste habitate „se deschid” pentru vânturei.
h. În perioada de cuibărit, vântureii evită pădurile, apele cu luciu întins, stuful.