Vipera de fâneață (Vipera ursinii rakosiensis) a avut parte de o existență zbuciumată de-a lungul istoriei sale comune cu omul. Această subspecie caracteristică pajiștilor stepice a fost persecutată datorită temerilor că ar fi periculoasă, a fost capturată și comercializată ca animal de companie și posibil otrăvită cu substanțe chimice utilizate în agricultură. Însă cea mai mare amenințare a acestei subspecii, odată larg răspândită, a fost și este în continuare distrugerea habitatelor sale, mai ales datorită modificărilor în utilizarea terenurilor. Astfel pajiștile au fost transformate în terenuri agricole prin arat, iar pășunatul și incendiereapajiștilor sale au limitat considerabil arealul viperei. Acum, este una dintre cele mai amenințate specii de șerpi din Europa și, chiar cu politicile de conservare conduse – există un plan de acțiune european pentru conservarea speciei –, populațiile sale sunt în declin. În România, sunt cunoscute patru locații unde subspecia mai trăiește; trei dintre ele au fost recent descoperite sau reconfirmate de specialiști. Aceste situri au fost identificate în fânațele județelor Cluj și Alba, trei dintre ele sunt localizate în arii protejate Natura 2000, în timp ce al patrulea este într-o arie propusă ca sit Natura 2000.  Momentan cel mai întins habitat al viperei este considerată cel de pe Pajiștile lui Suciu, localizat în județul Alba, care menține o populație de viperă de fâneață estimată la 300-400 de indivizi pe o arie estimată de 200 ha. Cea mai mică arie ocupată de vipere este reprezentată de Pajiștile de la Rădești, aflată de asemenea în Județul Alba, cu o suprafață de aproximativ 35 ha unde până îm prezent doar 2 vipere au fost găsite. Cu toate că majoritatea siturilor sunt incluse în rețeaua Natura 2000,  protecția siturilor este aproape inexistentă, astfel vipera este în continuare amenințată de pericolul dispariției. Transformarea pajiștilor în terenuri arabile este înlesnită chiar și azi de un aspect birocratic din trecut. Printr-o acțiune ce avea scopul creșterii productivității agricole în anii 1970, Ceaușescu a declarat suprafețe vaste de pajiști ca fiind, oficial, teren arabil. Mare parte din aceste terenuri au fost curând arate și semănate cu diferite culturi agricole, dar în unele cazuri doar pentru a fi abandonate câțiva ani mai târziu datorită calității slabe a solului și lipsei de echipament necesar pentru a-l face productiv. În decursul următoarelor decenii, aceste terenuri au revenit în mod natural la starea inițială de pajiști deseori datorită pășunatului, oferind din nou, habitate favorabile pentru viperă. Și totuși, chiar și azi, oficial aceste terenuri au rămas definite ca fiind terenuri arabile. În unele cazuri chiar și pajiști care nu au fost arate de la început, au fost trecut în acte ca fiind arabil de către administrațiile locale doar pentru a-și acoperi incapacitatea de a urma ordinele.  Astfel s-a ajuns la situația că, chiar și sub protecția rețelei Natura 2000, proprietarii de terenuri pot acum în mod legal să schimbe folosința terenului în arabil fiind ajutați și de și subvențiile de tip agro-mediu. Și pot face acest lucru mai ales în lipsa administrației reale a siturilor. Cum culturile sunt bănoase, habitatele viperei sunt în continuare fragmentate și distruse. Acolo unde persistă pajiștile și ele sunt în continuare pășunate, se observă un efect aproape la fel de dăunător, și anume în locurile unde se pășunează excesiv. Și acest aspect este susținut de sistemul de subvenții existent. Subvențiile oferite pentru a menține pajiștile cu valoare mare naturală, care sunt caracterizate de o biodiversitate bogată, existentă, sunt depășite cu mult de sumele care pot fi atinse prin creștere intensivă a unui număr mai mare de animale prin pășunat – sau de suma produselor finale rezultate din cultivarea terenurilor arabile. Și această opțiune de a alege un pășunat intensiv este posibilă chiar și în siturile Natura 2000, rezultând din aspectul voluntar al pachetelor de agro-mediu oferite. Cum vipera de fâneață este una dintre puținele specii de șerpi din Europa care se hrănește intens cu insecte, ea necesită pajiști bogate în biodivesitate, și nu poate supraviețui nici măcar temporar în condițiile nefavorabile din pajiștile suprapășunate. În concluzie, este o tristă ironie faptul că, acum, când vipera de fâneață are parte de cele mai înalte niveluri de monitorizare științifică și eforturi de conservare cel puțin la nivel european, extincția ei în România se apropie atât de amenințător. Protecția oferită de Natura 2000 nu reprezintă nimic dacă nu este aplicată corespunzător, mai ales dacă ceea ce înțelegem prin pajiști de mare valoare naturală sunt prin definiție atât de aproape de ceea ce doresc interesele pășunatului intensiv. Această tendință poate fi schimbată. Am văzut aceasta petrecându-se deja în Pajiștile lui Suciu, unde habitatul cel mai important al viperei de fâneață trebuia să fie, în parte arat pentru producția de porumb, în parte utilizat pentru pășunatul vitelor (susținut, în mod ironic de un grant UE). Cu toate acestea, cu o puternică opoziție din partea Societății Române de Herpetologie, acest lucru a fost evitat și pajiștile au fost păstrate (relativ) intacte, oferind viperei un adăpost – cel puțin pentru acel moment. Pentru a opri declinul subspeciei, avem nevoie de un plan complex. Acesta trebuie să includă administrarea activă a siturilor Natura 2000, alocarea de subvenții majorate pentru proprietarii de terenuri implicați activ în protejarea terenurilor lor și schimbarea categoriei tipurilor de teren, asfel încât să protejeze pajiștile existente în conformitate cu legislația. Dacă putem realiza aceste aspecte, atunci populația viperei de fâneață are șanse de a se reface și consolida. Dacă nu, atunci viitorul ei pare în mod clar, incert.