Întâlnire de toamnă cu mii de vânturei de seară

Post published:octombrie 27, 2020
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Credeți că este o fantezie? Dimpotrivă, este un fenomen pe care care asociația în monitorizează de mai bine de 13 ani în vestul țării, însă anul acesta, am pornit să căutăm aglomerările din zona Bărăganului.

Rezultatele nu ne-au dezamăgit, în locul cu cei mai mulți vânturei s-au numărat 2470 exemplare, la limita județelor Brăila și Ialomița, dar au existat mai multe locuri cu numere semnificative (1900, 1585, aprox. 850 în 3 locuri etc.).

În 14 locuri de aglomerare am identificat aproximativ 10 mii de vânturei de seară (observații de-a lungul a cinci zile). Zona de observație a fost vastă, peste 6600 km, străbătută de 5 echipe.

În plus, în cursul a 87 de observații suplimentare, efectuate în timpul zilei, s-au înregistrat apr. 1500 de vânturei de seară, iar în cadrul a 1660 de intrări în OpenBirdMaps s-au înregistrat peste 71 de mii de exemplare de păsări aparținând altor 125 de specii, dar s-au notat și alte informații (cuiburi, colonii de cuibărit, păsări călcate de mașini).

Vânturei de seară adunându-se în apropierea locului de înnoptare

În România există mai multe rute de migrație folosite de vânturei, iar locurile de aglomerare se regăsesc în aceste regiuni sudice, unde multe exemplare se pregătesc din punct de vedere fizic pentru migrația de toamnă, folosind aceste locuri de odihnă în drumul lor. Rutele principale din țară sunt: cea panonică (incluzând Câmpia de Vest a României), respectiv cea estică, între Carpați și Marea Neagră (în special Bărăganul și Dobrogea), dar sunt cunoscute și rute secundare precum cea care urmărește cursul Oltului prin Depresiunea Ciucului și Depresiunea Brașovului, urmărite de efective mult mai scăzute.

În aceste locuri de aglomerare nu se adună doar acele exemplare care cuibăresc în țară, ci trec și foarte multe păsări provenite din estul Europei, respectiv Asia. Zonele de stepă și silvostepă din estul ariei de răspândire (Ucraina, Rusia, Kazahstan) au climat temperat-continental, vremea de toamnă este mai friguroasă decât în vestul Mării Negre sau Câmpia Panonică, așadar în luna septembrie vântureii de seară din estul arealului de răspândire preferă să se pregătească pentru migrația de toamnă în sudul Ucrainei, sud-estul României respectiv Câmpia Panonică (în special Ungaria, România și Serbia).

În Bărăgan, respectiv Dobrogea sunt numeroase locuri de aglomerare, folosite de efective importante de păsări, și presupunem că o bună parte a populației globale migrează între Carpați și Marea Neagră, aspect deloc neglijabil din punct de vedere conservativ.

Cu cât reușesc mai bine păsările să își îmbunătățească condiția fizică înainte de migrație (care trece peste mai multe bariere – Marea Mediterană, Sahara, respectiv zona pădurilor tropicale din Africa), cu atât mai mică va fi rata de mortalitate de-a lungul migrației de toamnă, și implicit revin mai multe păsări în zonele de cuibărit. Astfel, responsabilitatea României este una foarte mare față de această specie și este important ca păsările să dispună de hrană din belșug și să aibă liniște în zonele de înnoptare. Din păcate, de multe ori nu este așa. De exemplu tăierea arborilor și agricultura intensivă afectează negativ calitatea locurilor de odihnă. Nici efectele schimbărilor climatice nu ajută aceste teritorii. Din cauza secetei extreme înregistrate în acest an, mai puține insecte au fost disponibile ca hrană, ceea ce a făcut mai grea pregătirea păsărilor pentru călătorie.

Pentru a putea demara activități de conservare în aceste locuri, întâi trebuie să identificăm zonele. În vestul țării monitorizăm pre-migrația de toamnă de 13 ani, dar din estul țării avem mai puține informații, cu toate că am remarcat importanța acestora. Dar, nu ne oprim aici. Vom continua și anul viitor să studiem aceste fenomene deosebite. Revenim cu un material și despre datele observate în parte de vest a țării.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!