Anunț „Atlasul păsărilor cuibăritoare din România”

Post published:martie 9, 2016
Post category:Știri
Post comments:5 Comentarii

Asociația „Grupul Milvus” și Societatea Ornitologică Română (BirdLife România) lansează în această primăvară proiectul „Atlasul păsărilor cuibăritoare din România”.

Suntem cu toții curioși să aflăm, înainte de o excursie sau vizită într-o anumită regiune a țării, ce specii de păsări se regăsesc acolo și ce șanse avem să întâlnim una dintre ele. Un atlas detaliat al păsărilor cuibăritoare, cu o rezoluție spațială de 10×10 km, poate să ne dea răspunsuri la întrebările noastre. Totodată, păsările ne pot spune multe despre starea generală a mediului pe care îl împărțim. Ele sunt foarte sensibile la tot ceea ce se întâmplă în natură, fie că vorbim de păduri, terenuri agricole, ape sau localități. Dacă știm unde se găsesc și în ce număr, aflăm și despre starea de sănătate a ecosistemelor din jurul nostru.

În România cuibăresc peste 200 de specii de păsări, despre care, în urma evaluărilor de teren efectuate de voluntarii și specialiștii ornitologi, s-au adunat zeci de mii de date privind distribuția și abundența lor. Cele două organizații își propun ca datele adunate din 2006 până în prezent, completate cu datele noi care vor fi adunate în 2016, să fie prelucrate pentru a publica prima ediție detaliată al unui „Atlas al păsărilor cuibăritoare din Româniaˮ.

Cum ne puteți ajuta?

Fiecare ornitolog din țară care deține date referitoare la distribuția speciilor în perioada de cuibărit, sau despre cuibăritul unei specii din perioada 2006-2015 poate contribui prin trimiterea acestor informații;
Cei care sunt dispuși să efectueze observații de teren în 2016, pot selecta unul sau mai multe pătrate de 10×10 km din zonele neevaluate (sau insuficient evaluate) până acum, din care să colecteze date actuale pe parcursul mai multor vizite în perioada de cuibărire (martie-iulie);
Efectuând observații în afara pătratelor selectate, oriunde vă aflați în țară. Dacă aveți puțin timp faceți o listă completă în locația vizitată, căutați o specie mai rară sau notați doar câteva specii: toate aceste informații ne ajută!

Programul se va baza pe participarea voluntară a ornitologilor amatori și profesioniști.

Alăturați-vă programului contactându-ne pe adresa de e-mail atlaspasari@gmail.com !

Accesați informațiile detaliate legate de program, urmăriți noutățile, citiți rezultatele preliminare, descărcați documente de pe pagina web dedicată proiectului: www.atlaspasari.ro

Acest Atlas se bazează pe informațiile voastre! Contribuția fiecărui pasionat de păsări și de natură este importantă.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

This Post Has 5 Comments

andreica cristian noiembrie 3, 2016 Răspunde

Când v-a apărea ediția tipărită a acestui atlas?
1. andreica cristian noiembrie 27, 2016 Răspunde
  
  Rectific: Când va apărea ediția tipărita a acestui atlas?
  1. Kovács István decembrie 1, 2016 Răspunde
    
    Bună ziua
    
    Dacă totul merge bine atlasul va fi publicat la sfârșitul anului 2017.
    1. andreica cristian decembrie 12, 2016 Răspunde
      
      Mulțumesc, dar în atlas este menționată cuibărirea vânturelului roșu și a celui de seară în Vișeu de Sus?
      1. andreica cristian decembrie 31, 2016
        
        Cred că da.

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!