Află ce păsări cuibăresc în apropierea ta!

Post published:iulie 18, 2024
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Pentru al doilea an consecutiv, am lucrat la cartografierea speciilor de păsări cuibăritoare din Târgu Mureș (județul Mureș) și Odorheiu Secuiesc (județul Harghita). Deși realizarea atlasului păsărilor dintr-un oraș este foarte răspândită atât în Europa, cât și multe alte state din lume, în țara noastră este o inițiativă destul de nouă, singurul oraș românesc care mai are un atlas urban al păsărilor este Cluj Napoca.

Tîrgu Mureș a fost împărțit în 95 de pătrate de 500×500 m, iar Odorheiu Secuiesc în 35 astfel de pătrate, observatorii petrecând o oră în fiecare dintre pătrate, timp în care au căutat în mod activ păsări și au observat comportamentul indivizilor. Toate informațiile au fost apoi înregistrate cu ajutorul aplicației OpenBioMaps.

Astfel, am ajuns la 10.000 de observații în Târgu Mureș și 7.000 în Odorheiu Secuiesc.

Pe baza datelor colectate de participanți, completate cu datele încărcate până în prezent în baza noastră de date OpenBirdMaps, 35 de specii de păsări cuibăresc în reședința județului Mureș. În plus, au fost identificate alte 29 de specii de păsări care probabil cuibăresc în Târgu Mureș. În Odorheiu Secuiesc, știm sigur de 34 de specii cuibăritoare și alte 20 de specii posibil cuibăresc.

Astfel, cea mai des întâlnită specie cuibăritoare este:

Târgu Mureș: mierla (cuibărește în 54 de pătrate), pițigoi mare (44), vrabia de casă (35), sticlete (33), graur (31), lăstun de casă (30), codroș de munte (27), stăncuță (23), cioară de semănătură (23), porumbel de casă (20);
Odorheiu Secuiesc: pițigoi mare (cuibărește în 29 de pătrate), porumbel de casă (29), sticlete (24), codroș de munte (21), mierlă (19), codobatură albă (15), vrabia de casă (16), cocoșar (16), lăstun de casă (15), pițigoi albastru (14).

Conform datelor de care dispunem, cea mai frecventă specie observată în Târgu Mureș este vrabia de casă (1.247 de observații). Aceasta este urmată de mierla (972), porumbelul de casă (939) și guguștiucul (647). În Odorheiu Secuiesc, cea mai frecventă specie este tot vrabia de casă (1.161 de observații), urmată de guguștiucul (427) și codroș de munte (398).

Cartografierea speciilor de păsări cuibăritoare din mediul urban are un scop social, atât pentru a ne ajuta pe toți să învățăm despre păsările din mediul nostru, cât și pentru a promova conceptul de știință cetățenească (citizen science), care constă în posibilitatea ca oricine să se implice în procesul de cercetare. În plus, atlasul păsărilor are un rol științific, deoarece, dacă comparăm datele colectate prin program cu datele anterioare din baza noastră de date, putem observa că, de exemplu, în Tîrgu Mureș, codroșul de munte cuibărește în mult mai multe locuri din oraș, decât cuibărea acum un deceniu.

*Modificări ale probabilității de cuibărire a codroșului de pődure în Târgu Mureș în ultimii 10 ani*

Aici puteți accesa Atlasul păsărilor din Târgu Mureș sau Odorheiu Secuiesc.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!