Primul caz documentat de mortalitate a dropiei prin coliziune cu liniile electrice în România

Post published:aprilie 3, 2026
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

În cursul lunii martie, Mădălina Cotuț, angajat al Centrului Cuibul Dropia din Salonta și Claudiu Valentin Cotuț au descoperit rămășițele unei dropii moarte sub o linie electrică aeriană de medie tensiune (20 kV). În urma investigării cazului, s-a demonstrat că moartea masculului a fost într-adevăr cauzată de coliziunea cu linia electrică.

Deși, pe baza experienței internaționale, eram convinși că, cel mai probabil, nu este vorba despre o situație singulară, până în prezent acest lucru nu a putut fi demonstrat. Prin urmare, evenimentul de față reprezintă prima dovadă documentată în România și confirmă necesitatea unor măsuri suplimentare pentru gestionarea la nivel local a acestui factor de mortalitate extrem de periculos.

Poziția dropiei moarte în raport cu observațiile de iarnă și liniile electrice aeriene

Care este starea populației de dropii din Europa?

La nivel global, populația de dropii este în continuă scădere. În decurs de 16 ani, efectivul mondial a scăzut cu peste 34% (de la 44-57 de mii la 31-36 de mii de exemplare). Această tendință negativă este caracteristică și Europei. Coliziunile cu liniile electrice aeriene, în special cele de înaltă și medie tensiune, duc la moartea a numeroase exemplare.

*Coliziune surprinsă în Ungaria. Foto: László Engi*

Deși dropia zboară bine și frecvent, capacitatea sa de manevrare este limitată de greutatea corporală mare și de anvergura largă a aripilor, motiv pentru care se lovește frecvent de liniile electrice.

Care este deznodământul acestor cazuri?

În cazul dropiei, astfel de accidente au, în aproape toate cazurile, ca rezultat moartea individului. Chiar dacă rănile nu sunt imediat fatale, ele provoacă, de regulă, leziuni care, mai devreme sau mai târziu – direct sau indirect (de exemplu, prin creșterea vulnerabilității față de prădători) – duc la moartea păsării.

Care este soluția?

Unul dintre elementele principale ale conservării dropiei este reducerea mortalității cauzate de coliziuni. Nu este întâmplător faptul că această activitate se află pe primul loc în planul de acțiune pe termen mediu al memorandum în vederea conservării populației de dropie central-est-europeană.

Printre cele mai importante soluții se numără proiectarea atentă a noilor rețele electrice, înlocuirea liniilor aeriene existente, în principal de medie tensiune, mai rar de înaltă tensiune, cu cabluri subterane, sau, în ultimă instanță, creșterea vizibilității liniilor.

Ce a făcut/face Milvus?

În România a rămas o singură populație viabilă de dropii, în zona Salonta (județul Bihor), aproape de granița cu Ungaria.

Cu câțiva ani în urmă, în cadrul unui proiect anterior implementat în colaborare cu Primăria Salonta, s-a realizat pentru prima dată în România o astfel de intervenție de conservare: s-a înlocuit șase kilometri de linie aeriană cu cablu subteran sigur, în apropierea celor mai importante habitate de dropie din România.

Totuși, acest tip de investiție este foarte costisitor (aprox. 50.000 EUR/km), astfel că în zona Salonta există încă zeci de kilometri de linii periculoase care traversează habitatul dropiilor.

*Linii electrice în habitatele dropiei din zona Salont*ei

În cadrul proiectului internațional LIFE pentru conservarea dropiei, care a început în toamna anului trecut, planificăm instalarea, pe un segment al liniei de înaltă tensiune (110 kV) din Salonta, cu aprobarea operatorului de distribuție responsabil (DEER), a unor dispozitive de semnalizare vizibile pentru dropii, care pot reduce semnificativ riscul de coliziune.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!