Șoimul dunărean, reintrodus cu succes în Câmpia de Vest

Post published:iunie 9, 2016
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Una dintre speciile de păsări periclitate la nivel mondial, șoimul dunărean (Falco cherrug) a cunoscut o creștere importantă a populației în vestul țării, mai precis în Câmpia de Vest. Prin anii 2000, nu se cunoștea nici o pereche cuibăritoare în zonă, populația națională fiind compusă din doar câteva perechi prezente în zona munților Măcinului din Dobrogea. Secolul trecut, șoimul dunărean era destul de răspândit pe teritoriul României, însă din mai multe cauze (otrăvire, dispariția locurilor de cuibărit, extinderea agriculturii, vânătoare) aproape că a dispărut cu totul.

Prin câteva măsuri de conservare în cadrul unui proiect transfrontalier, Grupul Milvus în colaborare cu companiile de transport și distribuție a energiei electrice, au montat peste 80 de cuiburi artificiale pe stâlpii de înaltă tensiune, majoritatea în județele Timiș și Arad. Dacă în 2011 a fost înregistrată doar o singură pereche într-un cuib natural de corb, în 2012 – două, din 2015, în urma montării cuiburilor artificiale, numerele au crescut: anul trecut – 8 perechi, anul acesta, cel puțin 14! Toate în cuiburile artificiale montate la mare înălțime!

Șoimii dunăreni au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a cuibării (în special ale speciilor de ciori sau altor păsări răpitoare), iar dacă acestea nu există, șoimii se adaptează ușor și folosesc cuiburile artificiale. În regiunile de câmpie, numărul cuiburilor naturale este redus ca număr din cauza lipsei arborilor, a copacilor solitari sau a pâlcurilor. Astfel, intervenția noastră (prin amplasarea de cuiburi artificiale) este necesară pentru a facilita cuibărirea unui număr cât mai mare de păsări și în Câmpia de Vest. Fără aceste măsuri, păsările nu ar avea nicio șansă de cuibărire în zonă!

Anul acesta, majoritatea puilor din aceste cuiburi vor fi inelați pentru monitorizarea populației de șoim dunărean din România.În scopul eficientizării măsurilor de conservare, țările cu populații importante de șoim dunărean au contribuit la crearea unui Plan de acțiune, care conferă o direcție eforturilor de conservare a speciei în Uniunea Europeană. Coordonarea a fost realizată de experții din Ungaria deoarece această țară deține cea mai mare populație de șoim dunărean din Europa.

Vecinii maghiari au cea mai mare experiență în privința acestei specii, datorită măsurilor de conservare implementate din anii ’70. În ultimii ani, Ungaria împreună cu Slovacia au implementat un prim proiect Life pentru conservarea șoimului dunărean – http://sakerlife.mme.hu/en/content/show.

În cadrul celui de-al doilea proiect Life dedicat acestei specii, Grupul Milvus a fost partener și a implementat o serie de acțiuni în Câmpia de Vest care s-au dovedit de succes.

Din 2015, Grupul Milvus este partener în proiectul „Asigurarea surselor de hrană pentru populațiile periclitate de șoim dunărean și acvilă de câmp din Bazinul Carpatic”LIFE13 NAT/HU/000183, implementat de 13 parteneri din Ungaria și România. Unul dintre principalele scopuri ale proiectului este întărirea populațiilor de popândău din regiunea panonică a țării, această specie constituind o sursă importantă de hrană pentru șoimul dunărean.

Populația șoimilor dunăreni din Europa este estimată la aproximativ 450 de perechi, din care 47 la sută trăiesc în Ungaria, Slovacia și țările vecine.

Migrarea tinerilor șoimi acoperă zone foarte mari, din Spania până în Kazahstan, dar petrec mult mai mult timp și în Bulgaria, România și Serbia, unde găsesc locuri de cuibărit mai puțin aglomerate. Aceste spații pot deveni habitatele adecvate dacă șoimii vor găsi destule locuri de cuibărit, iar numărul factorilor de risc va scădea. Printre aceștia se numără: degradarea cuiburilor naturale, degradarea habitatului de hrănire, creșterea mortalității cauzate de electrocutare sau vânare, deranjul antropic.

Grupul Milvus este dedicat acestui proiect! Considerăm că acțiunile de conservare și monitorizare vor continua să aibă rezultate îmbucurătoare în privința acestei specii valoroase pentru biodiversitatea din România!

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!