Rezultatele Recensământul de Iarnă al Păsărilor Acvatice din 2019

Post published:februarie 8, 2019
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, împreună cu Societatea Ornitologică Română (SOR) a organizat şi în acest an Recensământul de Iarnă al Păsărilor de Apă în România, program coordonat la nivel internațional de Wetlands International. Asemenea anilor precedenți, observațiile au fost efectuate în perioada 10-25 ianuarie.
O mare parte din datelor colectate au fost centralizate de către asociația noastră în baza de date Openbirdmaps.

Un număr de 47 observatori și voluntari ai Grupului Milvus au colectat date din 138 zone umede, distribuite pe raza a 23 județe din țară. În ieșirile de teren din județul Satu Mare s-au implicat și membri din Societatea Carpatină Ardeleanăiar în județul Covasna, membri ai grupului Gyurgyalagok (Prigoriile).
Cele mai multe locuri vizitate anul acesta au fost în județul Mureș (25), fiind urmate de județele Bihor (22) și Satu Mare (17), însă în aceste județe întâlnim mai ales zone umede cu suprafețe mici, cum sunt lacuri, pescării și porțiuni mai mici de cursuri de râu.
În total a fost înregistrat un număr de 148466 de păsări, aparținând la 128 specii. Din acesta, 126136 exemplare au fost păsări de apă, care reprezintă 84,95 % din totalul păsărilor observate. Acest număr se referă însă doar la păsările de apă propriu-zise, fără să includă unele specii (codalb, erete de stuf, mierlă de apă, codobatură de munte etc.), care sunt atașate de ape sau zone umede pe toată perioada anului.
Cele mai multe păsări acvatice au fost observate pe fluviului Dunărea, între Drobeta-Turnu Severin și Calafat (20957 ex.), respectiv între Baziaș și Orșova (20897 ex.).
Persoanele care au făcut observații, au notat, pe lângă păsări și alte date relevante pentru recensământ, precum data observației, echipamentele optice folosite, nivelul de deranj al păsărilor, procentul suprafeței înghețate al bazinului acvatic etc.
Cele mai numeroase cinci speciile de apă observate au fost: rața mare (Anas platyrhynchos) 61735 ex., lișița (Fulica atra) 8898 ex., gâscă de vară (Anser anser) 5672 ex., pescăruș râzător (Chroicocephalus ridibundus) 4950 ex., și rața cu cap castaniu (Aythya ferina) 4489 ex.
În număr semnificativ, cu efective de peste trei mii de exemplare au mai fost înregistrate și specii, precum gârlița mare, rața mică, rața moțată și cea sunătoare, respectiv cormoranul mare.
Pe lângă păsările de apă, celelalte cinci specii care au fost văzute în număr cel mai mare sunt următoarele: cioara de semănătură (Corvus frugilegus) 7188, stăncuța (Corvus monedula) 3120, porumbelul domestic (Columba livia forma domestica) 2395, vrabia de câmp (Passer montanus) 1017 și coțofana (Pica pica) 883 indivizi.
Pe durata deplasărilor, unii observatori au reușit să întâlnească specii cu apariție sporadică la noi în țară, sau specii pe care le considerăm interesante pentru perioada de iarnă. Acestea au fost lebăda mică (Cygnus columbianus bewickii) 54 ex., gâsca de semănătură (Anser fabalis) 5 ex., rața catifelată (Melanitta fusca) 5 ex., pescărușul argintiu (Larus argentatus) 1 ex., pescărușul negru (Larus marinus) 1 ex., fluierarul de munte (Actitis hypoleucos) 1 ex., iar dintre păsări cântătoare menționăm inărița (Acanthis flammea) 2 ex. și pitulicea mică (Phylloscopus collybita) 2 ex.
Dorim să le mulțumim tuturor participanților pentru ajutorul oferit în colectarea datelor.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!