Monitorizarea coloniilor de păsări ihtiofage din Situl de Cercetări Socio–Ecologice de Lungă Durată Insulele Brăilei

Post published:iunie 11, 2021
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Studiu realizat în cadrul Bursei Milvus al Asociației pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupului Milvus, în anul 2020, Andrei Dinu

Conform Convenției Ramsar, care promovează folosirea sustenabilă a zonelor umede și resurselor acestora, reproducerea speciilor de păsări coloniale reprezintă un criteriu cheie pentru importanța conservării unui sit (Brandis și colab., 2018). Cu ajutorul Bursei Milvus am avut posibilitatea de a studia coloniile de păsări ihtiofage, un element indicator pentru starea actuală a unui complex de zone umede (Kushlan, J.A. 1993), fosta Baltă a Brăilei, puternic afectat de extinderea sistemelor agricole intensive.

Scopul studiului a fost identificarea compoziției actuale a coloniilor cunoscute din Insula Mică a Brăilei și compararea acesteia cu datele existente. Am utilizat de asemenea și observațiile realizate prin teledetecție pentru a încerca eficientizarea determinării bogăției și abundenței speciilor, dar și a suprafeței totale a coloniei.

Exemplu de cadru utilizat pentru identificarea cuiburilor de Phalacrocorax carbo sinensis ©G. Retez

Deplasările au fost efectuate în perioada mai – iulie 2020. Pentru observațiile tradiționale, cu binoclul, am aplicat metoda transectelor și am înconjurat coloniile prin zonele periferice, iar pentru observațiile din dronă am încercat atât filmarea cât și fotografierea coloniilor.

În coloniile mixte din Insula Mică a Brăilei păsările își construiesc cuibul pe arbori de Salix spp. și au fost identificate în total 7 specii cuibăritoare: Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo sinensis), cormoranul mic (Microcarbo pygmeus), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), stârcul galben (Ardeola ralloides), egreta mică (Egretta garzetta) și, surpriza plăcută de anul acesta deoarece a mai fost documentat oficial ca fiind cuibăritor doar în 2007, stârcul de cireadă (Bubulcus ibis). Specia cu cele mai multe perechi observate este cormoranul mare, cu peste 260, iar specia cu cele mai puține perechi este cormoranul mic, cu o singură pereche.

Cormoran mare – specia dominantă din coloniile de păsări ihtiofage din Insula Mică a Brăilei ©G. Retez

Utilizarea dronelor a adus anumite beneficii monitorizării. Drona DJI Mavic Air, fiind de dimensiuni mai mici a permis apropierea la o altitudine mai mică, fără a crea deranj păsărilor. Cu aceasta a fost realizată o filmare pe baza căreia s-au putut număra cuiburile din colonie. Această metodă este însă eficientă în perioada în care vegetația coronamentului arborilor nu este încă foarte dezvoltată și vizibilitatea este suficientă pentru identificarea speciilor. Așadar, aceasta poate fi utilizată în complementaritate cu metoda tradițională.

Cu ajutorul dronei DJI Phantom 4 am zburat la o altitudine mai mare și am reușit realizarea unei ortofograme pe baza căreia am putut măsura suprafața totală a coloniei. Astfel, această metodă poate fi standardizată și utilizată cu acest scop în fiecare sezon.

Stârcul de cireadă prezent în colonia din Insula Mică a Brăilei ©G. Retez

Monitorizarea pe termen lung și constant, alături de identificarea altor variabile ce pot influența persistența coloniilor (suprafața zonelor de hrănire) este esențială în înțelegerea variației diversității și dispersiei speciilor coloniale. De asemenea, explorarea unor noi potențiale locuri în care s-ar putea afla alte colonii, pe baza caracteristicilor coloniilor existente, ar putea îmbunătăți cunoștințele despre capacitatea de suport a zonei și ar ajuta la o mai bună înțelegere a dinamicii și modului în care speciile selectează locurile de cuibărire.

Insula Mică a Brăilei rămâne în continuare un refugiu important pentru susținerea coloniilor, ilustrând astfel reziliența unui sistem natural, puternic afectat de expansiunea terenurilor agricole. Totuși, este în continuare nevoie de înțelegerea proceselor de care depinde viabilitatea coloniilor și integrarea lor în practicile manageriale.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!