Un pas spre un râu mai sănătos

Post published:martie 31, 2026
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

„Râul Mureș este unul dintre cele mai bine păstrate râuri din țară și adăpostește o diversitate bogată de specii de pești. Aici am identificat 24 de specii, dintre care 8 fac parte din rețeaua Natura 2000 și 4 sunt incluse în Cartea Roșie a vertebratelor din România.” – spune ihtiologul Nagy András Attila, care a realizat un studiu privind ihtiofauna acestei porțiuni de râu și a afluenților săi.

În ciuda valorii sale naturale, conectivitatea râului Mureș și a afluenților săi, de la izvor până la Reghin, este afectată de numeroase baraje și bariere mici, majoritatea învechite și care nu-și mai îndeplinesc rolul pentru care au fost amenajate. Aceste obstacole blochează migrația peștilor, afectează calitatea apei și reduc reziliența ecosistemelor acvatice.

Proiectul „Identificarea barierelor artificiale pentru înlăturare în vederea restaurării habitatelor și biodiversității în Bazinul Superior al Mureșului”, finanțat de Open Rivers Programme, s-a născut din dorința de a restabili conectivitatea râului și de a facilita migrația peștilor.

Primul pas al proiectului, implementat de Societatea Română de Sălbăticie, împreună cu Grupul Milvus, în colaborare cu Fauna & Flora International, a fost cartografierea și analiza a peste 550 km de râu și afluenți.

Specialiștii celor trei organizații (SRS, Grupul Milvus și Fauna & Flora International), alături de voluntari, au parcurs malul râului și al afluenților și au identificat 185 de obstacole. Toate caracteristicile acestora au fost introduse în baza de date OpenFishMaps, iar pe baza acestor date a fost realizată o hartă interactivă accesibilă publicului larg.

Evaluarea pe teren ne-a permis să identificăm toate obstacolele existente pe această porțiune de râu și afluenții săi, de la baraje mari, până la canale de scurgere și vaduri, și să stabilim care afectează cel mai mult conectivitatea habitatelor.

După evaluarea impactului ecologic al principalelor obstacole, următorul pas este propunerea spre eliminare a pragului de la Ciumani, unul dintre obstacolele care au un impact major asupra conectivității râului. Acest prag afectează migrația a 15 specii de pești, printre care specii care figurează în Cartea Roșie a vertebratelor din România, cum ar fi chișcarul (Eudontomyzon danfordi), mihalțul (Lota lota) sau lipanul (Thymallus thymallus). Eliminarea acestuia ar restabili conectivitatea pe o lungime de 143 km de râu.

În perioada următoare, ne propunem să lucrăm în colaborare cu Primăria Ciumani, Direcția Județeană de Mediu Harghita și organizații neguvernamentale active în zonă și să găsim finanțări pentru renaturarea acestui sector de râu și îmbunătățirea habitatelor. Intervențiile vizate ar include reconectarea meandrelor și a zonelor inundabile, contribuind la refacerea funcționării naturale a râului. Aceste acțiuni vor aduce beneficii directe comunității locale, crescând reziliența la schimbările climatice, prin reducerea riscului de inundații în perioadele de primăvară și diminuarea efectelor secetei în sezonul de vară.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!