Șerpuirea unui râu: situl Natura 2000 ROSCI0367 Râul Mureș între Morești și Ogra

Localizare, caracteristici geografice:

Aria protejată cuprinde cursul Mureșului de la Cristești până la Cipău, pe o lungime de 24 kmîmpreună cu malurile acoperite de tufărișuri și câteva pășuni și fânațe învecinate, pe o suprafață de 640 ha. Această secțiune a râului străbate partea centrală a Bazinului Transilvaniei și limitează Câmpia Transilvaniei din sud-est. Astfel, pe lângă habitatele acvatice și ripariene, pe versanții mai abrupți se găsesc și fragmente de vegetație stepică. Pe drumurile ramificate din DN15, prin Ungheni sau Sânpaul putem să ne apropiem de râu cu ușurință, dar putem ajunge în aria protejată și de pe malul drept, pe un drum mai puțin circulat, prin Sântioana de Mureș, Șăușa, Sânmărghita sau Dileu Nou.

Habitate acvatice și de mlaștină:

Cursul râului meanderat este mărginit de tufărișuri de salcie caracteristice zonelor colinare, iar terenurile agricole se întind aproape până la mal. În câteva locuri putem întâlni păduri de luncă mai bătrâne (de exemplu pe insulele în aval de podul din Morești), de obicei se găsesc tufărișuri și cu câteva exemplare mai bătrâne de salcii și plopi. Pe alocuri pășunile de pe terasele plane inferioare au intrare la râu, asigurând astfel răcoare și apă animalelor domestice. Pe malul drept, terasele inferioare se continuă în versanți abrupți, erodate și argiloase, care sunt colonizate de colilii, semnalând limita Câmpiei Transilvaniei.

Tufărișul cu sălcii bătrâne de pe malul Mureșului la Sânpaul

Albia și malurile râului sunt în cea mai mare parte nămoloase, iar în curbele cu apă mai lină și adâncime redusă, crește o vegetație de inarițe înrădăcinate: strugurii-broaștei (Potamogeton nodosus) și drețe (Nuphar lutea). Printre frunzele plutitoare este împrăștiat lintele de apă (Lemna minor). Drețele sau dovleacul de apă înflorește din mijlocul verii până în toamnă. Planta de mlaștină este adaptată la condiții fără oxigen: aerul ajunge la rădăcinile îngropate în nămol prin intermediul țesutului spongios din tulpină, numit aerenchim. Este potrivită ca și plantă ornamentală pentru bălți decorative de grădini (în loc de salata de Nil sau zambila de apă – specii alohtone invazive) deoarece este o specie nativă care se găsește în comerț. Rădăcina și semințele erau consumate în epoca preistorică, dar în zilele de azi este cercetată mai degrabă cu scop farmaceutic pentru conținutul de alcaloizi, terpeni și saponini.

Malul doar pare plictisitor și cu stufăriș. Diferitele specii de mlaștină indică diferite adâncimi de apă. Drețele poate să se înrădăcineze la adâncimi de chiar 5 m, bâteaua sau ariciul de baltă (Sparganium erectum) preferă însă adâncimi 0,5 m. Pipiriguțul (Eleocharis palustris) dezvoltă un țesut dens de rizomi în substratul nisipos și nămolos. Se stabilește, repede, până la adâncimi de 1 m, dar supraviețuiește și la adâncimi mai mici sau chiar în solurile impregnate cu apă. Această plantă are capacitatea de a fixa azotul din aer, sporind astfel accesibilitatea pentru alte plante de luncă.

În zonele de mal cu adâncimea cea mai redusă sau în microdepresiunile pajiștilor de luncă se dezvoltă vegetație de mlaștină. Cele mai frumoase dintre aceste plante sunt lingura bălții (Alisma plantago-aquatica) și crinul de apă (Butomus umbellatus).

În sens botanic mlaștina diferă de turbărie prin faptul că mlaștina se umplă cu apă în timpul viiturilor sau pe vreme ploioasă, dar poate să se usuce în perioade secetoase, pe când turbăriile sunt în continuu îmbibate cu apă. Viiturile aduc sedimente în mlaștini, dar nu se acumulează turbă sau dacă da, atunci se descompune repede deoarece resturile vegetale sunt acoperite de apă numai temporar. Așadar în mlaștini este accentuată acumularea de materie organică: eutrofizarea, care este un proces natural în aceste habitate. Spre deosebire, în turbării acoperirea continuă de apă crează condiții fără oxigen în straturile mai adânci și descompunerea resturilor vegetale se produce foarte lent, în condiții anaerobe, rezultând formarea turbei. De aceea există posibilitatea ca în straturile de turbă să se poate găsi polenul speciilor de plante din erele geologice ale Terrei, uneori chiar fosile.

De-a lungul Mureșului, în aval de Târgu-Mureș, întâlnim vegetație de mlaștină în depresiunile cu rogozișuri de pe fânețele de luncă, însă și brațul mort din Cuci adăpostește ecosisteme caracteristice de mlaștină. Acesta din urmă aparține ariei protejate Natura 2000 ROSCI0210 Râpa Lechința.

Ecosistemul de mlaștină al brațului mort de la Cuci, mușcătura broaștei (*Hydrocharis morsus-ranae*)

Din păcate acest ecosistem acvatic este în pericol de dispariție din cauza balastierei învecinate deoarece modificările rezultate din exploatare conduc la turbiditatea ridicată a apei și în drenarea treptată a brațului mort.

După retragerea apei pe nămolul îmbibat cu apă găsim diferite plante de mlaștină (higrofitoane): bobornicul de baltă (Veronica beccabunga) deși preferă apele curgătoare supraviețuiește pe nămolul umed. Frunzele sale cărnoase se subțiază și se decolorează vara, însă înverzesc toamna și persistă iarna. Duda apei (Ranunculus sceleratus) se dezvoltă bine atât în apă mică, cât și în noroi, dar frunzele plutitoare diferă foarte mult de cele crescute în aer.

Bobornicul de baltă cu frunzele pregătite pentru iernare

La limita Câmpiei Transilvaniei

Curbele mari ale Mureșului îmbrățișează terenuri agricole productive, folosite ca terenuri arabile și fânețe. Fânețele sunt de obicei dominate de păiuș de luncă (Festuca pratensis), firuță de livezi (Poa pratensis) și ovăzcior sălbatic (Arrhenatherum elatius), între care înfloresc multe specii, de la salvia de câmp (Salvia pratensis) până la garofița de câmp (Dianthus carthusianorum). Bogăția speciilor din familia leguminoaselor – ghizdei (Lotus corniculatus), măzăriche mare (Vicia grandiflora), măzăriche neagră (Vicia angustifolia) – asigură valoarea furajeră ridicată a fânețelor. Aceste habitate se încadrează în habitatul de interes comunitar 6510 Fânețe de altitudine joasă, iar mentenanța lor depinde de cositul periodic.

Fânață de luncă într-o curbă a râului la Ogra.

Pe pășuni târlitul animalelor rezultă în pâlcuri fără vegetație. Pe terasele inferioare unde nivelul freatic este aproape de suprafața solului (zonă uscată pe vreme secetoasă) sau în urmele noroioase de căruță se pot găsi speciile comunităților de nămol. Conținutul de sare al solului argilos-mărnos este indicat de sclântitoare (Potentilla supina) și coada iepurelui (Crypsis schoenoides). Trifoiul frăguț (Trifolium fragiferum) suportă inundații de scurt timp. Speciile care sunt capabile de devoltare și pe un sol ușor sărat sunt numite halofitoane facultative (se numesc halofitoane obligate speciile de plante care cresc exclusiv pe sol sărăturat).

Pe malul nordic (drept) al Mureșului, cum ne îndepărtăm de albie, urmează versanți tot mai abrupți, care urmăresc curbele râului. Aceste pajiști folosite ca pășuni sunt habitate mai uscate. Pe pantele sudice abrupte, colilii (Stipa lessingiana) oscilează în vânt. Acestea reprezintă fragmente de pajiști stepice caracteristice Câmpiei Transilvaniei, care acoperă locurilecele mai uscate și călduroase, și reprezintă habitatul de interes comunitar 62C0* Stepe ponto-sarmatice.

Pășune de oi pe deal, colilii pe versanții abrupți de lângă râu în zona Șăușa.

Pe alocuri, la poalele dealurilor se dezvoltă tufărișuri sau stufărișuri, iar în locuri abandonate ne putem întâlni cu pintenei (Gymnadenia conopsea).

Pante cu colilii și tufăriș cu stuf la poalele dealului, lângă Sânmărghita.

Amenințări:

În general de-a lungul cursului de râu, în aval și în amonte de Târgu-Mureș, apa tulbure provenită din balastiere și răspândirea speciilor invazive în tufărișurile de salcie sunt cele mai importante pericole. Acest lucru nu e diferit nici în cazul ariei protejate ROSCI0367 Râul Mureș între Morești și Ogra. Lipsa pădurilor de luncă întinse accentuează efectele negative ale inundațiilor. Din păcate nu lipsește nici gunoiul menajer împrăștiat pe mal, inclusiv infiltrarea apelor menajere în râu. Suprapășunatul este însemnat pe pajiștile din dealurile învecinate.

Curbele râului și balastierele abandonate reprezintă locuri ideale pentru reabilitarea unor habitate naturale sau seminaturale de luncă – fie vorba de păduri sau ecosisteme de mlaștini și bălți. Aceste ecosisteme au un rol extrem de important în gospodărirea apei și în reglarea climei locale (în timpul viiturilor reduc viteza apei, absorb o parte din excesul de apă, rețin apa în peisaj, asigură un microclimat mai umbrit și răcoros). Pe de altă parte, apa care trece prin terenurile mlăștinoase este filtrată de țesutul rădăcinilor de plante acvatice, astfel se reduce cantitatea de chimicale care ajunge în râu.

Refacerea ecosistemelor acvatice naturale este soluția cea mai ieftină, eficientă și de lungă durată în fața episoadelor de vreme extremă din ce în ce mai dese, și acest lucru ar îmbunătăți și calitatea vieții oamenilor care trăiesc în zonă.