Schimb de experiențe în Centrul de Reabilitare din Bulgaria

Post published:martie 13, 2013
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Cu câțiva ani în urmă Grupul Milvus a început să se ocupe cu recuperarea păsărilor rănite și confiscate cu scopul de a le reabilita și de a le elibera în natură. Întrucât ajung în ce în ce mai multe păsări la noi de la persoane care vor să le ajute, am decis că este absolut necesar să extindem și să dezvoltăm Centrul de Reabilitare. Organizația noastră parteneră din Bulgaria, Green Balkans are o experiență largă în acest domeniu, astfel am decis să îi vizităm.

Pe data de 6 martie am pornit spre Bulgaria, spre Stara Zagora, unde colegii noștri bulgari ne așteptau ca să ne prezinte experiențele lor de 20 de ani în reabilitarea animalelor sălbatice și a păsărilor.

Operație pe data de 8 martie: schimb de informații și experiențe

Opt persoane au luat parte în această călătorie, patru biologi din Grupul Milvus și patru veterinari de la Asociația Vets4Wild.

Acolo am fost întâmpinați de către Ivaylo Klisurov, managerul Centrului de Reabilitare din Stara Zagora. El ne-a povestit despre istoria centrului începând din 1990. În perioada aceea acvilele de munte (Aquila chrysaetos) rănite erau cazate în baie iar bufnițele și șorecarii în camera mare. Cei 20 de ani de experiențe le-a ajutat să înființeze un centru de reabilitare serios și eficient. Ascultând povestirile angajaților ne-am îmbogățit cu multe lecții instructive despre greutatea dar și frumusețea acestui lucru.

Volierele care pot fi vizitate în Centrul de Reabilitare

În următoarea zi am vizitat centrul de reabilitare. Ivaylo ne-a dus de la sală la sală, drumul parcurs de noi fiind similar cu cel al unei păsări rănite care tocmai a ajuns în centru. Am vizitat sala de tratament și chirurgie și am avut oportunitatea de a vizita terapia intensivă, însă doar pentru câteva momente pentru ca să nu deranjăm păsările. Ivan, colegul lui Ivaylo ne-a arătat incubatoarele pentru programele de reproducere și a prezentat metodele interesante despre introducerea puilor înapoi în cuiburi. Când un pui iese din ou în incubator este pus înapoi în cuib, și le acoperă cu coajă de ou, astfel părinții vor crede că ele au clocit ouăle. Ne-au arătat cum depozitează hrana pentru diferitele specii din Centrul de Reabilitare.

Ultimul punct al vizitei noastre a fost locul unde se desfășoară programul de reproducere a unor specii protejate rare, cum ar fi șoimul dunărean (Falco cherrug) și vânturelul mic (Falco naumanni). La intrare am întâmpinat păsările car nu pot fi eliberate din diferite motive. Acestea pot fi vizitate de oricine. Ivaylo ne-a prezentat programele lor educaționale, Centrul de Reabilitare fiind vizitat de adulți și copii fără a deranja reabilitarea păsărilor.

În ultima zi am vizitat Parcul Național Sliven. Înainte de a ajunge acolo, deja am observat vulturii suri (Gyps fulvus) care au fost reintroduși de membrii Green Balkans.

Am pornit acasă cu experiențe bogate și plin de entuziasm, deja construind planuri pentru continuarea muncii în dezvoltarea centrului nostru de reabilitare.

Vizitatorii și gazdele (de la stânga spre dreapta) Zeitz Róbert, Benkő Attila, Borka-Vitális Levente, Oláh-Gál Gyopár, Szilágyi Csongor, Mezey Zsófia, Hegyeli Zsolt Komáromi Réka, Elena Kmetova, Ivaylo Klisurov

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!