ROSPA0113 Cânepiști împreună cu ROSCI0223 Sărăturile și Ocna Veche, Rezervația 2.343. Sărăturile și Ocna Veche și cu suprafața din ROSCI0238 care se suprapune peste ROSPA0113 Cânepiști

Post published:iulie 7, 2017
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Scurta descriere a ariilor protejate

ROSPA0113 Cânepiști

Singura zonă cunoscută din Transilvania unde încă mai cuibăresc vânturei de seară, se află în județul Cluj. Situl ROSPA0113 Cânepiști se află la nord de localitatea Turda și a fost desemnat în special pentru conservarea unora dintre puținele colonii de vânturei de seară din Transilvania. Odinioară existau mai multe colonii în zonele de șes din Transilvania, însă datorită probabil dispariției coloniilor de ciori și a pâlcurilor de copaci, vânturelul de seară a devenit o raritate în centrul țării. Prima colonie de vânturei de seară din această zonă a fost redescoperită în anul 2008 lângă gara Cânepiști, teritoriul administrativ al municipiului Turda. Pe atunci existau 10-12 perechi de vânturei de seară care ocupau cuiburile ciorilor de semănătură instalate în plantația de pini de pădure din dreptul gării.

La o distanță de 3 km de colonia de la Cânepiști, în 2011 a fost găsită o altă colonie de vânturei de seară într-o plantație de salcâmi și plopi. În acel an au cuibărit doar 3 perechi de vânturei de seară în cuiburile ciorilor de semănătură. Pentru a spori numărul cuiburilor disponibile pentru vânturei de seară, s-au amplasat cuiburi artificiale. Cu toate acestea, numărul perechilor de vânturei de seară din sit din păcate este în scădere continuă din mai multe cauze, precum împușcarea ilegală a ciorilor și distrugerea cuiburilor acestora, tăierea arborilor etc. Toate acestea au făcut ca singura zonă din Transilvania unde încă mai cuibăresc vânturei de seară să devină periclitată. Datorită formelor variate de relief, această zonă pare la prima vedere loc neobișnuit pentru vânturei de seară, specie tipică de șes. Pe de altă parte însă, zona este deschisă și foarte mozaicată, pajiștile alternând cu terenuri arabile cultivate nu foarte intensiv, așadar pare a fi potrivită pentru cuibăritul vântureilor chiar în număr mare. Probabil însă, factorii limitativi afectează și mai mult această populație marginală în comparație cu una obișnuită. Aceste efective sunt expuse la pericolul de a dispare numai datorită faptului că, sunt izolate de populația matcă din Bazinul Carpatic și se află la sute de kilometri de cele mai apropiate colonii de cuibărit din Câmpia Crișurilor.

Formularul Standard Natura 2000 a sitului ROSPA0113 Cânepiști
PLAN DE MANAGEMENT (Monitorul Oficial:1.644/2016)

ROSCI0223 Sărăturile Ocna Veche

Ocna Veche de sare, este rezultatul activității de extracție a sării începută de timpuriu, încă din preajma sec. XIII. În urma acestor activități extractive, a rezultat un complex ansamblu de rețele ce fac legătura cu principalele mine de exploatare. Existența masivului de sare la suprafață în cadrul unei microdepreiuni (Microdepresiunea Băile Sărate), a favorizat apariția unor întinderi mai mult sau mai puțin umede sărăturate. În urma exploatărilor de suprafață, sau a alunecărilor de teren, au apărut lacuri saline în diferite stadii de evoluție, cu concentrații saline diferite. În mecanismul de formare a lacurilor au colaborat 3 factori: morfogeneza depresiunii formată în podiș, prezența masivului de sare și acțiunile antropice de exploatare a sării. Pentru formarea nămolului cu utilizări terapeutice, factorilor amintiți li se asociază caracteristicile particulare biotice.

În cadrul complexului de galerii și mine, există un complex de biocenoze algale și de micro-organisme particulare, adaptate unei salinități crescute a mediului. În cadrul Băilor Sărate, în special în zonele înmlăștinite, s-au instalat asociații vegetale halofile specifice Salicornia europea.

Formularul Standard Natura 2000 a sitului ROSCI0223 Sărăturile Ocna Veche
PLAN DE MANAGEMENT (Monitorul Oficial:1.072/2016)

Rezervația 2.343. Sărăturile și Ocna Veche

Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național – Secțiunea a III-a – zone protejate, prin care Sărăturile și Ocna Veche este declarată rezervație pe o suprafață de 10 ha.

ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairît care se suprapune peste ROSPA0113 Cânepiști

Formularul Standard Natura 2000 a sitului ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairît

Custozii sitului: Asociația Grupul Milvus și SC Greenviro SRL (Convenția de custodie nr. 0067/08.07.2016)

Numărul de persoane implicate în administrarea ariei protejate: 8

Suprafața totală a ariei protejate: 6233 ha

Primele 3 amenințări cu care vă confruntați:

extinderea monoculturilor și transformarea pajiștilor în teren arabil
suprapășunatul
arderea vegetației uscate de pe pajiști

Fotografii/FILME ale ariilor naturale protejate:

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!