Păsări rare observate în Tabăra de inelare de pe Grindul Chituc

Post published:decembrie 14, 2015
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Pescărel albastru (*Alcedo atthis*) în plasă

Specialiștii Grupului Milvus au reușit în această vară să captureze, ineleze și elibereze câteva exemplare din specii rare de păsări: câte două exemplare de pitulice verzuie (Phylloscopus trochiloides), pitulice sprâncenată (Phylloscopus proregulus) și pitulice cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus).

Până acum, aceste păsări au fost observate doar de câteva ori în țara noastră. De exemplu, în cazul pitulicii cu sprânceană galbenă, cele două exemplare capturate reprezintă a cincea și a șasea observație națională a speciei!

Pitulicea cu sprânceană galbenă(Phylloscopus inornatus)

Deși pitulicea verzuie are o populație cuibăritoare semnificativă și în nordul Europei, pitulicea sprâncenată și pitulicea cu sprânceană galbenă cuibărește în nordul și centrul Siberiei, dar cartierele de iernare sunt situate în nordul Indiei și sud-estul Eurasiei. Din observațiile ornitologilor, unele populații încep să aleagă și alte căi de migrație, astfel a fost posibilă inelarea a câte două exemplare din aceste specii rare și pe grindul Chituc de la malul Mării Negre.

Tabăra de inelare a Grupului Milvus s-a desfășurat anul acesta timp de 16 săptămâni și au fost inelate peste 12 mii de păsări din 102 specii.

Deși activitatea de inelare a început cu o lună mai devreme decât anul trecut, numărul păsărilor inelate anul acesta este mai mic decât în 2014. Spre exemplu, au fost marcate 551 de exemplare de lăcar mare (Acrocephalus arundinaceus), doar jumate din numărul exemplarelor înregistrare cu un an în urmă. Însă, au fost inelate de trei ori mai multe exemplare de lăcar cafeniu (Acrocephalus agricola) decât în ediția anterioară a taberei. Muscarul mic (Ficedula parva), o specie în baza căreia se pot desemna situri Natura 2000, a fost cea mai abundentă specie a taberei. Astfel, grindul Chituc este printre puținele locuri din Europa unde specia, aflată în migrație, a putut fi studiată amănunțit. Vara aceasta au fost capturate mai mult de o mie de exemplare.

Pițigoiul de brădet (Periparus ater) a fost o altă curiozitate a taberei de inelare: dacă în 2014 au fost inelate doar 11 exemplare, anul acesta au fost consemnate stoluri a câte 80 – 100 de indivizi traversând grindul, iar 470 de exemplare au fost și inelate.

Tabăra de inelare de pe grindul Chituc a Grupului Milvus are ca scop cunoașterea rutelor de migrare, rata de supraviețuire și dinamica de migrație a speciilor de păsări care traversează Europa în drum spre cartierele de iernare ocolind Marea Neagră.

Grindul Chituc este o zonă propice pentru aceste observații științifice, situat între Marea Negră și complexul lagunar Razim – Sinoe, fâșia de pământ joacă un rol de conductor pentru păsările cântătoare mici care preferă să ocolească barierele naturale ca munții și suprafețe mari de apă în rutele lor de migrare.

Taberele de inelare din Europa au o tradiție de aproape 80 de ani. Tabăra de inelare de la Chituc a Grupului Milvus este cea mai mare din România, atât prin complexitatea activității de inelare (a speciilor inelate), cât și prin durată. Tabăra este la a patra ediție, fiind organizată în: 1996, 1997, 2014 și 2015.

Lista păsărilor inelate pe tabăra de inelare de pe grindul Chituc 2014, 2015.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!