MidWinter 2018 la final

Post published:februarie 24, 2018
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Când spui birdwatching, te gândești la o activitate plăcută care te conectează cu natura. Pentru iubitorii de păsări și mai ales pentru specialiștii în ornitologie este o activitate care adesea devine surprinzătoare, în special prin natura observațiilor făcute.

Este și cazul Recensământului de iarnă al păsărilor de apă (MidWinter) în România, care are loc în luna ianuarie a fiecărui an. Acțiunea este coordonată de Wetlands International și implementată în România de Societatea Ornitologică Română și Asociația „Grupul Milvus”.

Cei 64 de observatori au colectat date din 241 de locații. Pe durata deplasărilor, unii dintre ei au fost mai norocoși și au reușit să întâlnească specii rare, sporadice sau interesante.

Fără dubiu, senzația în acest an în derularea schemei a fost reprezentată de observarea unui exemplar de cufundar cu cioc alb (Gavia adamsii). O specie protejată observată în număr mare, în timpul Recensământului de iarnă al păsărilor de apă, a fost pelicanul creț (Pelecanus crispus): 271 de exemplare. Iar pe Olt a fost văzută o specie mai rar observată în acest anotimp, pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus).

Alte rarități au inclus speciile gârlița mică (Anser erythropus), corcodel de iarnă (Podiceps auritus), rață catifelată (Melanitta fusca), pescăruș argintiu (Larus argentatus). Dintre paseriforme, se remarcă observațiile ciocârliei urechiate (Eremophila alpestris) și inăriței (Carduelis flammea). Pietrarul de deșert (Oenanthe deserti), altă specie nouă pentru fauna României, observată la începutul lunii decembrie a anului trecut, lângă Lacul Techirghiol, și-a petrecut iarna în același loc, fiind observată și la derularea schemei de MidWinter.

Aproape 300.000 de păsări observate

Anul acesta, iarna blândă și-a pus amprenta pe rezultatele recensământului privind numărul speciilor observate. Multe dintre ele nu au mai ajuns la locurile obișnuite de iernare din țara noastră. Asta, din cauza faptului că majoritatea apelor au fost dezghețate sau înghețate doar parțial. Cu toate acestea, observatorii SOR și Milvus au făcut câteva observații de excepție în această ediție a Recensământului de iarnă al păsărilor de apă.

În total, au fost numărate peste 295.000 de exemplare de păsări, aparținând la 151 de specii. Dintre acestea, 73 sunt specii țintă de apă. Cele mai numeroase specii de apă observate au fost rața mare (Anas platyrhynchos) – peste 75.000 ex., lișița (Fulica atra) – 55.000 ex., rața cu cap castaniu (Aythya ferina) – 14.000 ex.

Pe lângă păsările de apă, au fost observate în număr mare și cocoșarul (Turdus pilaris) – 3.800 ex., graurul (Sturnus vulgaris) – 3.700 ex. și stăncuța (Corvus monedula) – 3.300 indivizi.

Păsările de apă sunt acele specii care sunt ecologic dependente de zonele umede. În această categorie intră familiile clasice de păsări de apă (corcodeii, stârcii, rațele, ploierii, pescărușii etc.), dar și specii ecologic dependente de zonele umede din alte grupuri: răpitoarele (codalbul, eretele de stuf etc.) sau păsările cântătoare (presura de stuf).

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!