Berzele rămase la noi pe timpul iernii nu sunt rănite!

Post published:ianuarie 29, 2024
Post category:Știri
Post comments:4 Comentarii

Din ce în ce mai des, în timpul iernii, suntem contactați de către diferite persoane care, observând berze albe pe câmp sau pe cuib, ne-au solicitat ajutor, ne-au rugat să le salvăm. Însă, de cele mai multe ori, aceste păsări sunt sănătoase, astfel nu au nevoie de ajutor.

Cum putem verifica starea de sănătate a berzelor?

Cea mai simplă metodă este să verificăm dacă barza este capabilă să zboare. Dacă ne îndreptăm spre pasăre și, aceasta zboară la o distanță de câteva zeci de metri, înseamnă că este sănătoasă. Dacă barza se află pe cuib, pe horn sau pe o clădire, înseamnă de asemenea, că pasărea este capabilă să zboare.

Observații de berze albe în perioada decembrie-februarie din baza de date OpenBirdMaps

Însă, dacă barza este capabilă să se deplaseze doar pe o distanță de câțiva metri, dacă doar fuge de noi în loc să zboare, dacă ne lasă să ne apropiem de ea, sau dacă se refugiază țopăind sau se mișcă greu, atunci condiția păsării nu este satisfăcătoare, este rănită sau, este slăbită din cauza înfometării. În acest caz, vă rugăm să contactați Centrul de Reabilitare a Animalelor Sălbatice 0722 – 533816 sau la adresa de email: office@milvus.ro.

De ce au rămas acasă aceste berze?

Acest fenomen, adică faptul că, unele berze rămân la noi și pe timp de iarnă, nu poate fi explicat prin starea lor de sănătate, deoarece în cele mai multe cazuri aceste păsări se află în condiții bune. 2010 a fost ultimul an când, din cauza vremii nefavorabile, părinții și-au abandonat puii eclozați târziu și, aceștia erau nevoiți de a fi salvați (cazuri concrete din Ungaria).

Cu ce se hrănesc?

Hrana berzelor este foarte diversă, constând din insecte, viermi, larve, pești, amfibieni, șerpi, mamifere mici (cu precădere șoareci). După ce apele îngheață, peștii și amfibienii se retrag, insectele dispar, berzele care iernează la noi se hrănesc cu șoareci care trăiesc pe pajiști și terenuri arabile.

Aceste informații au fost preluate parțial de pe pagina web al Societății Ornitologice Maghiare (http://www.mme.hu/az-itthon-maradt-golyak-nem-serultek).

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

This Post Has 4 Comments

Artur aprilie 11, 2024 Răspunde

La Vlaha sunt 5 oușoare 😆
Fleancu ianuarie 30, 2023 Răspunde

Sunt 6 berze albe care au rămas in comuna berceni si ingheata pe stalpi de iluminat la intrarea in comună de centură.
Andreea Jurca decembrie 16, 2016 Răspunde

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=10209827762623047&id=1001915073
1. Milvus Group decembrie 19, 2016 Răspunde
  
  Vă mulțumim! Mulți ne-au semnalat acest caz și am încercat să răspunden tuturor cel mai important lucru: „aceste cazuri nu sunt rare, berzele rămase la noi pe timpul iernii nu sunt rănite, trebuie lăsate în pace! Însă, dacă barza este capabilă să se deplaseze doar pe o distanță de câțiva metri, dacă doar fuge de noi în loc să zboare, dacă ne lasă să ne apropiem de ea, sau dacă se refugiază țopăind sau se mișcă greu, atunci condiția păsării nu este satisfăcătoare, este rănită sau, este slăbită din cauza înfometării. În acest caz, vă rugăm să contactați Centrul de Reabilitare a Animalelor Sălbatice Rănite: 0722 – 53381. https://milvus.ro/healthy-storks-miss-migration-and-stay-in-romania-for-winter/7142„

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!