Dragi clujeni și turiști!

Post published:septembrie 14, 2020
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Clujul se află la întâlnirea habitatelor stepice cu habitatele mai reci ale unor dealuri relativ înalte, împădurite. Probabil și din această cauză zona este relativ bogată în specii de șerpi. Nu departe de oraș trăiesc două specii de vipere, una intră chiar și în oraș. S-au mai bine zis, orașul s-a dezvoltat pe habitatele viperei. Dar, nu este loc de panică, amândouă speciile sunt foarte rare aici!

Așadar, dacă întâlniți un șarpe, acela în cele mai multe cazuri va fi un șarpe de casă (Natrix natrix), un șarpe neveninos, care preferă habitatele umede și se hrănește cu amfibieni (broaște și triton), sau un șarpe de apă ce consumă deobicei pești, denumit chiar șarpe de apă (Natrix tessellata). Ar putea fi un șarpe de alun (Coronella austriaca), șarpe similar neveninos, care trăiește pe dealurile însorite din vecinătate și preferă ca hrană șopârlele și micromamiferele – șoarecii sau puteți vedea ceva mai rar, șarpele lui Esculap (Zamenis longissimus), un șarpe neveninos care ajunge la dimensiuni considerabile, chiar și la peste 1,5 m lungime, deseori consumând pui de păsări capturați în cuiburi. Foarte des puteți întâlni inofensiva șopârlă fără picioare, năpârca (Anguis colchica), o șopârlă care se hrănește mai ales cu râme și limacși.

Pe scurt, șarpele de casă se poate identifica după petele galbene și negre de la baza capului, șarpele de casă după petele închise alternate pe corp, șarpele lui Esculap după petele galbene de la baza capului, mai puțin vizibile ca la șarpele de casă, șarpele de alun după dunga brună de la nas până la colțul gurii – o astfel de linie are și șarpele lui Esculap, dar care începe de la ochi -, și năpârca după solzii mici și aspectul strălucitor ca de sticlă a lor.

În zona Făgetului foarte rar ne putem întâlni cu vipera comună (Vipera berus). În ultimii ani doar câțiva câini au fost mușcați de vipere, dar în acest caz știm cine au fost intrușii, iar viperele doar se apărau. La nord de Cluj, pe pajiștile stepice ne putem întâlni cu vipera de fâneață (Vipera ursinii rakosiensis). Această subspecie trăiește doar în Transilvania și în Ungaria, în câteva locuri, deci se află într-o situație critică și protecția ei este importantă.

Cele două specii pot fi diferențiate pe baza prezenței zig-zag-ului față de celelalte specii, vipera de fâneață are zig-zag-urile mai late comparativ cu cea comună. Vipera obișnuită poate avea și exemplare cu colorit uniform închise sau roșiatice.

Vipera comună consumă micromamifere – șoareci și șopârle, pe când vipera de fâneață mai ales insecte. Din această cauză veninul ei este slab și are efect mai ales insecticid.

Nu-i ucideți fiindcă sunt ființe nevinovate! Folosesc veninul doar pentru a captura hrana și în digestie, și normal, pentru apărare. Exemplarele întâlnite în oraș se pot direcționa ușor spre o cutie sau găleată așezată pe pământ, de exemplu cu o mătură. Eliberați șerpii în cel mai apropiat habitat natural umed (șarpele de casă, șarpele de apă) sau pe un deal însorit cu tufăriș (șarpele de alun, șarpele lui Esculap, năpârca, vipera comună).

Prezența acestor specii în vecinătate dovedește că trăiți sau v-ați aventurat într-un mediu sănătos, natural. Fiți mândrii de acest aspect!

Mușcăturile de vipere se pot evita! Cele mai multe mușcături se întâmplă, când acestea sunt capturate și manipulate! Vipera nu este o jucărie, nu vă jucați cu ea! O îmbrăcăminte adecvată, bocancii înalți, pantalonii lungi sunt o apărare corespunzătoare. Fiți atenți unde puneți mâna și unde vă așezați! În zone cu vipere, câinii trebuie ținuți în lesă! În caz de mușcătură de viperă, trebuie să rămâneți calmi, aceste mușcături sunt foarte rar fatale, există și mușcături fără venin, uscate sau cu cantitate mică de venin. Însă, trebuie să ajungeți cât mai repede la spital, sunați la 112 pentru ajutor! Nu utilizați garouri, nu tăiați/incizați rana și nu beți alcool sau alte băuturi energizante!

Dacă fotografiați vreo specie, încărcați-o pe grupul facebook Herping România (https://www.facebook.com/groups/herpingromania) pentru determinare, datele de distribuție sunt binevenite în baza de date OpenHerpMaps (https://openherpmaps.ro/?lang=ro)!

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!