Prima întâlnire a Grupului de Lucru Internațional în cadrul AEWA, referitor la gârlița mică, una dintre cele mai periclitate specii de păsări din Palearcticul de vest

Post published:ianuarie 16, 2011
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

[singlepic id=470 w=200 h=250 float=left]Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare african-eurasiatice (Agreement on the Conservation of African-Eurasian Migratory Waterbirds – AEWA) constituie unul dintre cele mai relevante de acest gen, întocmite în cadrul CMS (Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, cunoscută și ca Convenția de la Bonn), și se referă la peste 250 de specii de păsări, a căror ciclu de viață se leagă de zone umede. Acordul a luat naștere în Olanda în anul 1995, și a intrat în vigoare în 1 noiembrie 1999. Începând cu această dată, acordul este considerat o convenție de sine stătătoare. În total 118 state din Europa, Asia, Africa, Orientul Apropiat respectiv Canada, sunt părți semnatari ai acestui acord. România l-a semnat în data de 01.10.1999, ratificat prin Legea 89/2000.

Gârlița mică (Anser erythropus) este considerată una dintre cele mai periclitate specii de păsări din Palearcticul de vest. Populația globală a gârliței mici a suferit un declin accentuat în cursul secolului XX. Reducerea populației ca și număr a fost agravată de fragmentarea ariei de cuibărit, proces în desfășurare și în prezent, în urma căruia a devenit realitate posibilitatea, că specia se află pe cale de dispariție. Vânătoarea respectiv dispariția și degradarea habitatelor primare folosite de specie sunt cei mai gravi factori de periclitare. Există o estimare, conform căreia în deceniul trecut populația de gârliță mică a suferit un declin de 30-50%. Deoarece specia este foarte asemănătoare cu gârlița mare (Anser albifrons), iar în perioada de migrație și iernare exemplarele de gârliță mică se atașează la imense cârduri de gârlițe mari, dificultatea de a distinge gârlițele mici constituie una dintre problemele majore în ordinea ideii în care, astfel devine foarte complicată identificarea zonelor importante pentru specie, și în același timp specia devine extrem de vulnerabilă datorită vânătoarei la gârlița mare.

Gârlița mică este o specie migratoare de cursă lungă, cuibărind în diferite regiuni izolate din Scandinavia și până în nordul Siberiei. Zonele de migrație și iernare sunt cunoscute doar parțial. Se disting patru sub-populații aparte:

populația din Scandinavia (țările din nordul Europei, respectiv Peninsula Kola);
populația majoră din Vest (din nordul Rusiei până în Peninsula Taimyr);
populația majoră din Est (din Peninsula Taimyr spre est, iernează în China).

A patra sub-populație a luat naștere după eliberarea unor exemplare crescute în captivitate, în fosta regiune de cuibărire din Suedia, și care folosesc o rută de migrație modificată stabilită în urma programului de reintroducere.

[singlepic id=469 w=250 h=200 float=left]Planul de acțiune al gârliței mici elaborată în cadrul AEWA se referă la doar două dintre aceste populații (și anume cea scandinavă respectiv cea majoră din Vest), deoarece doar acestea se suprapun cu raza de activitate a Acordului. Rolul principal al Grupului de Lucru Internațional de sub egida AEWA este coordonarea și catalizarea implementării Planului de acțiune, stimularea implementarea Planului de acțiune de către Statele semnatare, respectiv monitorizarea implementării și eficacitatea Planului de acțiune. Între 30.11-01.12.2010, la Helsinki, Finlanda, a avut loc prima întâlnire a acestui grup de lucru. România a fost reprezentată prin Grupul Milvus și Societatea Ornitologică Română. Autoritatea de stat responsabilă pentru implementarea Acordului în România nu a fost reprezentată.

În cadrul evenimentului s-au discutat diferite probleme, după cum urmează:

revizuirea și adoptarea a Principiilor de bază (Terms of reference) ale Grupului de Lucru;
politica și bugetul Grupului de Lucru;
activitățile Grupului de Lucru, în ordinea Principiilor de bază;
identificarea măsurilor de prioritate privind conservarea speciei, pe baza Planului de acțiune;
identificarea celor mai urgente măsuri de conservare și acțiunile necesare, pe baza măsurilor de prioritate;
discuții privind posibilitățile de finanțare ale măsurilor urgente de conservare, în conformitate cu măsurile de prioritate.

Pentru mai multe informații accesați paginile de mai jos:

AEWA http://www.unep-aewa.org/about/index.htm

Documentele oficiale ale Grupului de Lucru http://www.unep-aewa.org/meetings/en/lwfg_iwg/meeting1/lfwg_iwg_1.htm

Planul de acțiune al gârliței mici http://www.unep-aewa.org/activities/working_groups/lwfg/lwfg_ssap_130109.pdf

Informații de bază despre gârlița mică http://www.birdlife.org/datazone/speciesfactsheet.php?id=377

Proiectul LIFE pentru conservarea speciei http://www.wwf.fi/english/finland/lesser_white_fronted/

Portal web pentru gârlița mică http://www.piskulka.net/index.htm

Ghid de identificare a gârliței mici (în format pdf, limba engleză)

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!