Situl Natura 2000: Râul Mureș între Iernuțeni și Periș

Localizarea, caracteristici geografice:
Aria protejată cuprinde secțiunea râului Mureș între satul Periș și capătul satului Petelea, pe o lungime de aproxmativ 10 km și o suprafață de 235 ha, albia râului împreună cu terasele inferioare. Pe cursul mijlociu meanderat al râului, în partea estică a Podișului Transilvaniei, în zonele colinare de sub Munții Gurghiului sunt caracteristice malurile abrupte surpate și prundișurile de pietriș. Se poate ajunge pe malul apei cu ușurință prin drumurile de pământ ramificate din DN15.

Habitatele și succesiunea vegetației pe lunca râului:
Pe această secțiune a Mureșului se poate observa dinamica râului, procesele de formare a malurilor, și succesiunea vegetației ripariene determinată de acestea. Succesiunea naturală înseamnă procesul, prin care într-un habitat – cu schimbarea condițiilor abiotice – comunitățile se schimbă, de la comunități cu toleranță largă, care se instalează inițial, spre comunitățile cele mai complexe, caracteristice climei, cu producție mare de biomasă și cu specii adaptate.

Ieșind dintre munți și ajungând între dealuri, râul încetinește și începe să șerpuiască formând meandre. Pe latura exterioară a curbelor erodează malul, astfel formând pereți abrupți, surpate, verticale. Pe latura interioară a curbelor depozitează sedimentele, care în aceaste zone conțin preponderent pietriș și nisip. Astfel, pe o parte eroziunea apei „ia” din mal, pe partea cealaltă sedimentele lăsate „construiesc” suprafețe uscate noi. Aceste prundișuri noi de pietriș și nisip sunt goale la început deoarece nu au solul necesar în care vegetația ar putea să se instaleze. Viiturile regulate aduc nămol și materiale vegetale moarte (detritus), le depozitează pe suprafețele nou create și astfel facilitează formarea solului fertil.

Malul nou-născut însă nu rămâne gol mult timp deoarece, repede, se instalează specii de plante care tocmai s-au adaptat la suprafețele goale și inundările regulate. De obicei majoritatea acestor plante sunt specii ruderale, cu toleranță largă, deoarece prundișurile nu sunt doar sărace în nutrienți din cauza lipsei solului fertil, dar și capacitatea de retenție a apei este scăzută, se usucă repede. Între speciile de plante se găsesc specii străine, alohtone, precum corneții (Xanthium strumarium), buruieni cunoscute din tipologia celor de pe terenurile arabile (numite specii segetale), precum costreiul (Echinochloa crus-gallis) și specii de lobodă sălbatică (Chenopodium sp.), dar putem întâlni și altele, de exemplu odogaci (Saponaria officinalis) sau crușățea (Barbarea vulgaris). Nu lipsesc nici speciile de mlaștini, astfel colonizează dragaveiul (Rumex crispus), piperul bălții (Polygonum hydropiper) și specii de dentiță (Bidens sp.). Majoritatea acestor specii sunt anuale deoarece viiturile periodice modifică anual substratul, inundă vegetația ierboasă, astfel doar după trecerea viiturilor pot germina și dezvolta.

În stabilirea malului și retenția detritusului, tufișurile pioniere au un rol foarte important. Acești arbuști sunt adaptați la substratul sărac în nutrienți și la uscarea rapidă după viituri. Ei sunt numiți pionieri deoarece sunt primii care colonizează suprafețele goale, și datorită lor pornește procesul de formare a solului fertil. Pe pietriș se instalează răchita roșie (Salix purpurea), formând tufărișuri dense, chiar în 2-3 ani. Această tufă scundă (de 2-3 m) se poate recunoaște ușor după lăstarii roșii și frunzele cenușiu-verzi, mai late în treimea superioară.

Substratul nămolos-nisipos este mai bogat în materie organică și rămâne umed un timp mai îndelungat după trecerea viiturilor, astfel aici se poate instala o vegetație de mlaștină mai bogată. Pe maluri nămoloase nou create, de pe care tocmai s-a retras apa, apar cel mai repede speciile anuale, însă acestea nu sunt ruderale, ci vegetația specifică de nămol care în timp evoluează spre vegetația de mlaștină. Speciile anuale de comunități de nămol sunt scunde, germinează repede după retragerea apei și își termină ciclul de viață până la uscarea totală a suprafețelor noroioase

Azi, majoritatea albiilor de râu au suferit modificări antropogene și găsim tot mai puține secțiuni de râu unde procesele naturale legate de dinamica râurilor se petrec în mod natural. Astfel, și malurile nămoloase nou create devin tot mai rare, mai ales că acest habitat se formează în mod natural în fâșii înguste de câțiva metri. Din această cauză malurile nămoloase cu vegetație anuală sunt considerate habitate Natura 2000: 3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p.

Dintre speciile de mlaștină, piperul bălții (Polygonum hydropiper), speciile de dentiță (Bidens sp.), popândacii (Carex elata), pipirigul (Scirpus sylvaticus), stuful (Phragmites australis) formează pâlcuri dense, în unele locuri iarba de luncă (Agrostis stolonifera) suportă bine inundațiile îndelungate.

Tufărișul de salcie care se instalează în vegetația de mlaștină este dominată de salcia cu frunze de piersic (Salix triandra). Această tufă crește la 5-7 m și este una dintre cele mai frecvente specii din aria protejată. Frunzele sunt lucioase, verde-închis, acuminate, cu glande mărunte negricioase pe pețiol și pe marginea serată. Se asemană frunzelor de salcie plesnitoare, dar prima este mai lată în mijloc, iar ultima, în treimea inferioară. În tufărișul de salcie putem vedea și răchită albă (Salix elaeagnos) a cărei frunze lungi, înguste, cu marginea răsucită și dosul argintiu păros sunt inconfundabile.

În urma viiturilor repetate, fâșia de mal se încarcă cu depozite noi de sedimente, nămol și detritus, iar tufărișurile de salcie se schimbă în galerii de luncă de salcii și plopi. În lipsa disturbanței antropogene acest proces se poate întâmpla în chiar 15-20 ani. Semințele de salcie albă (Salix alba) și plop negru (Populus nigra) sunt dotate cu apendice pentru zburat asemenea unui smoc de vată și sunt dispersate de vânt și de ape la începutul verii. Ajungând la mal, germinează chiar după retragerea apei. Semințișul și puieții sunt capabili de a suporta inundații de chiar două săptămâni fără deteriorare, astfel adaptându-se la condițiile de luncă inundabilă. Încărcarea continuă a habitatului cu materie organică și sedimente conduce la creșterea galeriilor de plop alb (Populus alba). În luminișurile pădurilor de luncă cresc buruienișuri înalte dense în care găsim atât specii de mlaștină, cât și specii ruderale. Trestioara (Calamagrostis epigeios), murele (Rubus caesius) și urzica (Urtica dioica) pot acoperi suprafețe însemnate, dar găsim între arbori și stufărișuri, păpurișuri. O specie caracteristică a galeriilor de plopi este bătrânișul (Senecio sarracenicus).

Comunitățile vegetale care se instalează una după alta pe suprafețele nou create nu numai că fixează substratul, dar și facilitează formarea solului fertil, astfel comunitățile ierboase anuale se schimbă în tufărișuri pioniere de răchită roșie și tufărișuri de salcie, care evoluează spre păduri de luncă de salcie și plopi, paralel cu încărcarea habitatului cu sedimente și materie organică. Pădurile-galerii de luncă de pe malul râurilor din etajul colinar (și în cazul secțiunii Mureșului în amonte de Târgu-Mureș) sunt formate din salcii și plopi, aceste habitate reprezentând stadiul final al evoluției naturale a vegetației de pe terasele inferioare ale râurilor. Această serie consecutivă a comunităților vegetale, procesele de evoluție și schimbare în următoarea etapă se numește succesiune naturală.

În cuvetele de pe terasele râului sau chiar în locul unor excavări de pietriș se formează lacuri. În aceste ape stătătoare, amfibieni și păsări de apă își găsesc hrană și adăpost.

Malurile abrupte, deși par a fi consecințele neplăcute ale eroziunii (surpate din pământ valoros), totuși reprezintă partea naturală inerentă a dinamicii de râu. Mai mult, oferă loc de cuibărit pentru păsări care se hrănesc din apă: pentru colonii de lăstun de mal sau pentru pescărașul albastru.

Râurile (asemenea drumurilor și a căilor ferate) sunt culoare de răspândire nu numai pentru animalele de apă, dar și pentru semințele și bucățile de rădăcină a plantelor acvatice și de maluri. Inundațiile periodice rezultă în suprafețe noi, goale, numai bune pentru colonizare. Acest fenomen favorizează nu numai plantele caracteristice de luncă, dar și unele serii de specii de plante alohtone, străine, invazive, care nu au făcut parte din vegetația naturală a peisajelor noastre.

Ce sunt plantele invazive? Plante care sunt capabile să colonizeze și să acopere suprafețe întinse în scurt timp. Aceste plante de obicei cresc mai repede, produc mai multe semințe, folosesc condițiile mai eficient sau au o toleranță largă față de acestea ori dețin o capacitate de adaptare mai mare, codificată în genetica lor. În cele mai multe cazuri o combinație avantajoasă a acestor caracteristici ajută speciile invazive în succesul lor de a deveni monodominante pe o suprafață. Este important de știut că suprafețele goale, disturbate, decopertate și masa mare de material săditor (semințe ori organe vegetative de reproducere – bucăți de rădăcină, lăstari) facilitează mult apariția și răspândirea speciilor invazive. Exact din aceste cauze malurile de râu reprezintă habitate în care se poate observa foarte frecvent răspândirea unor sau a mai multor specii invazive. Acest fenomen este accentuat de lucrări hidrotehnice, arderea periodică, repetată, în primăvară, a stufărișurilor de pe mal, dar și de  decopertările și mișcările de sol din cauza balastierelor.

De ce este o problemă dacă plantele invazive “domnesc”? Important este să fie verde, nu? Această problemă este mult mai complicată. Pentru fiecare comunitate naturală este adevărat că speciile care o alcătuiesc (fie ele animale și plante) trăiesc într-o relație strânsă și fiecare are locul și rolul lui în comunitate. Dacă o comunitate este formată din multe specii, care pot servi mai multe roluri diferite, atunci comunitatea ca o unitate se poate adapta mai ușor la schimbările condițiilor de trai. În cazul ecosistemelor de luncă inundabilă de exemplu, pe o secțiune de râu sunt prezente specii de arbuști, arbori și ierboase adaptate la diferite perioade de inundație, grosime de sediment și tip de substrat, fiecare în pâlcurile care le convine. Dacă vine o viitură și rearanjează sau schimbă albia și malul atunci speciile de plante pot ocupa iarăși suprafețele cele mai potrivite, iar insectele și păsările legate de ele își pot regăsi condițiile de viață. Însă, dacă o singură specie acoperă tot malul formând boscheți denși cu o țesătură îndesată a rădăcinilor atunci nu vor fi accesibile suprafețele libere unde alte specii pot coloniza, iar succesiunea naturală a luncii este oprită. În multe cazuri, plantele invazive originare din colțuri îndepărtate ale lumii nu sunt consumate de animalele sălbatice, astfel acestea vor avea un avantaj și mai mare.

Ce putem face împotriva plantelor invazive? Din păcate lupta împotriva plantelor invazive nu ne promite mult succes, mai ales că multe dintre ele sunt atât de răspândite încât s-au integrat atât în imaginea obișnuită a luncilor de râu, cât și în conștiința publică. Totuși este important să le cunoaștem și să luăm decizii conștiente în popularea grădinilor noastre:

  • Să nu plantăm specii despre care deja știm că sunt invazive! Galeria anterioară de fotografii ne oferă o idee despre ele. Pot provoca probleme grave și în grădini dacă se înmulțesc.
  • Înainte să plantăm o specie ornamentală (fie vorba despre o arbore, a tufă sau plante acvatice pentru balta decorativă din grădină) să ne informăm dacă specia aleasă este cultivată dintr-o specie indigenă la noi în țară, dar și cât de mult este susceptabilă pentru a scăpa în sălbăticie. Să preferăm specii care sunt indigene sau sunt hibrizi ale speciilor indigene.
  • Să eliminăm repetat și sistematic speciile invazive. Deși probabil se vor înnoi de multe ori, eliminarea repetată și consistentă le poate slăbi în timp.
  • În cazul suprafețelor goale rezultate în urma unor șantiere de construcții trebuie să acordăm o atenție deosebită la revegetarea acestor suprafețe (putem semăna gazon, putem planta un șir de arbuști sau un pat de flori) deoarece o comunitate vegetată închisă și bine instalată este mai greu de pătruns de către plantele invazive.
  • Cosirea periodică repetată a suprafețelor ruderale cu buruieni ajută la respingerea plantelor invazive, dar și a celor ruderale.

 

Lăsați un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi publicată.Toate câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.