Rolul copacilor seculari de pe pășuni

Post published:mai 9, 2023
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Copacii împrăștiați pe pășuni reprezintă o valoare remarcabilă de conservare prin furnizarea de microhabitate pentru o varietate de organisme, iar beneficiile lor depășesc în mod clar orice dezavantaje potențiale. Asta este concluzia la care au ajuns cercetători din Ungaria și România, care au încercat să înțeleagă potențialele dezavantaje ale pășunilor împădurite, pe lângă beneficiile bine cunoscute ale acestora, deoarece există o percepție controversată asupra vegetației lemnoase din pășuni. Cercetarea s-a desfășurat în apropierea a două așezări din Ungaria și două din România, și anume Mercheașa (județul Brașov) și Bixad (județul Covasna).

Fig. 1. Localizarea pășunilor forestiere studiate în Ungaria și România, Europa Centrală (A), un peisaj tipic de pășune forestieră pe o pantă de deal lângă Bixad, cu o pădure cu coronament închis în dreapta și o pajiște de fân în prim-plan (B). Unul dintre principalele servicii ecosistemice ale copacilor este îmbunătățirea condițiilor de habitat pentru animale prin umbrire (C). Cușcă de excludere a pășunatului în apropierea sitului Cserépfalu în iulie 2020 (D).

Timp de doi ani, din 2020 până în 2022, cercetătorii au studiat solurile și productivitatea pășunilor din apropierea acestor așezări, în jurul copacilor bătrâni, în pășunile deschise și în pădurile din jur. Ei au ajuns la concluzia că, sub copacii de pe pășunile din apropierea pădurilor de foioase, deși productivitatea este redusă, furajul este mai bogat în nutrienți primăvara. Totodată reducerea furajului sub copaci este mai mică de 3% comparativ cu suprafața totală a pășunii. În același timp, umbra oferită de copaci are un efect pozitiv semnificativ asupra bunăstării animalelor de pășunat, ceea ce compensează cu mult reducerea productivității. Nu în ultimul rând, arborii bătrâni oferă adăpost pentru numeroase specii de animale sălbatice (păsări, lilieci, artropode), respectiv furaje pentru animale în perioadele secetoase și au o valoare estetică remarcabilă.

Rezultatele studiului sugerează două linii de acțiune paralele. În primul rând, conservarea arborilor izolați existenți, cu stocurile lor vaste de carbon vechi de secole, precum și a microhabitatelor și a serviciilor ecosistemice pe care le oferă. Această propunere este în concordanță cu multe alte propuneri ale studiilor privind pajiștile. În al doilea rând, deoarece regenerarea arborilor este inadecvată în majoritatea pajiștilor împădurite din Europa, ar trebui să se acorde mai multă atenție protejării puieților, de exemplu, permițând apariția unor petice de tufișuri. Bineînțeles, ar trebui evitată împădurirea totală, dar plantarea de arbori native dispersate este puternic recomandată și ar trebui chiar tratată ca un nou standard.

Europa are încă aproape 1 milion de hectare de pășuni deschise, în timp ce suprafața de pășuni acoperite de păduri s-a redus la 20% din această suprafață. Împădurirea dispersată cu specii indigene oferă o biodiversitate generală mai mare, o gamă mai largă de servicii ecosistemice (inclusiv o captare și stocare mai ridicată a carbonului), potențiale refugii microclimatice pentru fauna din pășuni în contextul schimbărilor climatice în curs, determină o anumită diversificare sezonieră a valorii nutritive a ierburilor și nu duc la o reducere notabilă a producției de furaje sau a randamentului animalelor în zona pădurilor temperate de foioase.

Studiul a fost finanțat de Oficiul Național pentru Cercetare, Dezvoltare și Inovare, cu asistența pe teren a doi dintre colegii noștri de la Asociația Milvus Group. Studiul complet poat fi citit aici.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!