Recensamântul populatiei acvilei tipatoare mici în ecoregiunea Carpatica a României

Estimările populației

1994 – Atlasul provizoriu al păsărilor clocitoare din România – editat de către SOR/BirdLife România: 100 – 200 perechi (Weber at all.)
2001 – Baza de date a Grupului Milvus cuprinde date referitoare la 130 teritorii ocupate de perechile de acvile. Avem cunostința despre un număr de 25 cuiburi de pe o suprafata relitiv redusa
2002 – Populatia tarii este apreciata la 500 – 1000 perechi (Munteanu D.): Atlasul pasarilor clocitoare din România, editia a II-a, editata de catre SOR/BirdLife România
2003 – Populatia cuibaritoare din România este estimata de catre Grupul milvus la 2200 – 2700 perechi (Daroczi Sz si Zeitz R.)
2004 – Populatia clocitoare din tara este estimata de catre Grupul Milvus la 2800 – 3000 pairs (în Gensbol B. si Thiede W. 2004 – date furnizate de catre Daroczi Sz si Zeitz R.)

Conform datelor noastre acvila tipatoare mica prefera zonele de deal cu paduri batrâne de foioase în vecinatatea carore se întind terenuri deschise. Noi am întâlnit specia pâna la altitudinea de 1500 m. Desi nu a fost studiata pâna în prezent distributia speciei la noi în tara, autorii considera ca zonele cele mai popularte de aceasta specie de acvila este ecoregiunea Carpatica (întelegem aici toata zona subcarpatica de deal) a tarii. Pentru o mai buna cunoastere a preferintelor de habitat al acvile tipatoare mici din regiunile de munte si de ses avem nevoie de studii si pe viitor.

Metoda utilizata

Introducere

evaluarea în prealabil a habitatelor pe harta împartita pe cvadrate UTM de 10X10 km – 1544 cvadrate (65.31% din România)
eliminarea cvadratelor nefavorabile speciei (258 cvadrate) – vezi harta nr. 1
calcularea predictiei pentru fiecare tip de habitat pentru a estima valoarea medie si împrastierea – numarul probelor necesare (128 cvadrate)
separarea unor seturi din trei numere dintr-un sir de numere selectate în mod randomizat – vezi harta nr. 2

Colectarea datelor (în birou si pe teren)

parametrii de habitat: procentul padurilor (a celor favorabile pt. specie – daca este posibil), procentul zonelor cultivate (zone agricole, livezi, podgorii), procentul fânatelor si pasunilor, lungimea drumurilor principale, numarul si procentul localitatilor (sate, comune, orase) si altitudinea (min/med/max)

Colectarea datelor (pe teren)

harta utilizata a fost de 1:100.000, fiind utilizata atât cea militara cât si cea de satelit împreuna (vezi figura nr. 1 și nr. 2)
numarul punctelor de observare necesare (între 2 si 6) a fost în functie de relieful zonei. Pe fiecare punct, timpul de observatie a fost de min. 3 ore.
pe fiecare punct, timpul destinat colectarii datelor era identic. Rezultatele observatiilor nu au fost influentate de diferitele etape ale cuibaritului în cara numarul exemplarelor este diferit, participantii cunoscând faptul, ca în luna mai se observa cu precadere doar masculul adult iar în lunile iunie-iulie si femela, care parasesc cuibul pentru procurarea hranei pentru pui
datele au fost colectate între orele 8 si 19
colectarile au fost efectuate doar în vreme favorabila
pasarile care au fost observate din punctele de observare dar care cuibareau în afara granitelor cvadratului nu au fost luate în considerare

figura nr. 1 figura nr. 2

Colectarea datelor (pe formular)
Am notat urmatoarele categorii referitoare la numarul perechilor de acvile cuibaritoare:

numarul perechilor confirmate = pasare intrând în padure cu hrana, pasari care efectuau zborul nuptial
numarul minim de perechi cuibaritoere = nr. perechilor confirmate + nr. pasarilor observate timp mai îndelungat în interiorul cvadratului (rotindu-se, hranindu-se etc.)
numarul maxim de perechi cuibaritoere = numarul minim de perechi cuibaritoere + numarul posibil te teritorii de acvile în habitatele favorabile din cvadrat ce nu puteau fi investigate din diferite motive (ex. logistice)

Nota: acvilele observate între doua puncte de observare sau cvadrate învecinate celor investigate (neselectate pentru randomizare) au fost notate pe formulare separate.

Analiza datelor

densitatea perechilor cuibaritoare este egal cu numarul total al teritoriilor ocupate împartit cu numarul cvadratelor ± deviatia standard
deviatia standard = împrastierea x n -1/2, unde împrastierea = [S (X- medie) cv x(n-1) -1 ] 1/2 si medianul = S Xxn -1 (unde X este numarul de teritorii din fiecare cvadrat aparte si n este numarul cvadratelor
alte analize legate de parametrii de habitate

Nota: cv = cvadrat

Rezultate

Datele au fost colectate din toate cele 128 cvadrate, distributia acvilelor din fiecare suprafata de proba fiind prezentata în harta nr. 3. În activitatile de teren au luat parte 35 de persoane dintre care 15 din România, 12 din Slovacia, 4 din Ungaria, 3 din Cehia si 1 din Polonia.
Numarul total de perechi de acvile conform celor trei categorii mentionate mai sus se prezinta astfel: 135/171/215, media fiind de: 173.4 perechi.
Înlocuind rezultetele datelor în formula (vezi metoda de mai sus) densitatea de perechi al acvilelor tipatoare mici este 1.35 ± 0.15 de perechi într-un cvadrat, iar populatia totala în ecoregiunea Carpatica a tarii este de 1543.2 – 1929 perechi.
Folosind media acestor numere ( numarul perechilor confirmate , nr. minim de perechi cuibaritoere, nr. maxim de perechi cuibaritoere ) am separat urmatoarele categorii:

• cvadrate fara perechi: 64 (50%) – alb
• cvadrate între 0-2 perechi: 30 (23.43%) – roz
• cvadrate între 2-4 perechi: 21 (16.40%) – rosu
• cvadrate cu peste 4 perechi: 13 (10.15%) – visiniu

Bazat pe studii detaliate de habitate am realizat o hartă a regiunii Carpatice cu arii de diferite densități de acvilă țipătoare mică, pentru a putea delimita regiunile cu cele mai importante populații ale acestei specii (harta nr. 4).

Pe perioada recensamântului am identificat alte 17 de specii de pasari rapitoare, acestea fiind urmatoarele:

• Viespar
• Gaie neagra
• Hoitar
• Serpar
• Erete de stuf
• Uliu pasarar
• Uliu porumbar
• Soricar comun
• Soricar mare
• Acvila de munte
• Acvila mica
• Vânturel rosu
• Vânturel de seara
• Soimul rândunelelor
• Soim dunarean
• Soim calator

Pentru informatii suplimentare va rugam adresati-va coordonatorului de proiect: Daróczi J. Szilárd (szilard.daroczi(arond)milvus.ro)

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!