Păsări protejate, expulzate de Primăria Tîrgu Mureș!

Post published:aprilie 1, 2016
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Cunoaștem și respectăm opinia celor care sunt deranjați de coloniile de ciori din Tîrgu Mureș, dar atragem atenția autorităților că distrugerea cuiburilor de ciori în perioada de cuibărit este o activitate ilegală, conform Legii 49/2011.

Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus” a propus primăriei de-a lungul timpului posibile rezolvări la acest conflict, dar până acum nicio propunere nu a fost acceptată. Dimpotrivă, angajații Primăriei din Tîrgu Mureș, în perioada 15-18 martie 2016, sub pretextul toaletării coronamentului au tăiat crengile arborilor care adăposteau cuiburi de ciori în coloniile din oraș. Vă reamintim că în coloniile de ciori trăiesc și ciufi de pădure (Asio otus) și vânturei roșii (Falco tinnunculus), două specii care deratizează orașul „gratuit” și într-un mod prietenos mediului. Asociația „Grupul Milvus” a sesizat Garda Națională de Mediu și Agenția Națională de Protecția Mediului cu privire la această abatere.

Există mai multe cauze pentru care aceste colonii se mută în orașe:

A scăzut numărul locurilor de cuibărit înafara localităților. Ciorile de semănătură preferă aliniamentele sau pâlcurile de copaci (de cele mai multe ori plopi) de la marginea drumurilor. În România, aceste aliniamente s-au plantat în anii 50 – 70, copacii au îmbătrânit (plopii sunt arbori cu o durată de viață scurtă) și în multe locuri au fost tăiați, iar alții nu au fost plantați de mai bine de 20 de ani. Cum aceste aliniamente dispar, ciorile se vor muta în orașe.
Gunoiul neacoperit din orașe constituie surse de hrană pentru aceste păsări.

Propunerile Grupului Milvus pentru rezolvarea situației:

Identificarea, localizarea coloniilor de cuibărit din oraș și identificarea celor care reprezintă un deranj real;
Identificarea coloniilor de la marginea orașului și nederanjarea acestora, chiar protejarea lor pentru a ține păsările aici și nu în oraș. Ex: dacă deranjul de la colonia de pe Insula Mureșului va continua, există șanse ca aceste perechi să se mute în oraș, formând chiar și peste 10 colonii mai mici în diferite zone ale orașului;
Identificarea în apropierea orașului a unor locuri propice, potențiale locuri de cuibărit și plantarea de pâlcuri și aliniamente de plopi, astfel ca pe termen lung, ciorile să aibă alte locuri de cuibărit decât cele din orașe;
Găsirea unor soluții pentru a determina păsările să nu cuibărească în zonele unde deranjul populației este semnificativ prin consultarea specialiștilor în fiecare caz în parte!

Dacă aceste indicații ar fi fost luate în seamă cu ani de zile în urmă, când au fost oferite, atunci problema ciorilor de semănătură din oraș ar fi fost parțial rezolvată!

12604647_936152069803580_988781888127962846_o

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!