Recensământul de iarnă al păsărilor acvatice în 2011

Post published:martie 1, 2011
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

În peste 100 de țări în fiecare an se organizează recensăminte la păsări de baltă, numărul total al exemplarelor observate fiind de ordinul milioanelor. Acest amplu program de monitorizare (International Waterbird Census – IWC) este coordonat de către Wetlands International, o organizație de nivel global a cărei misiune constă în conservarea și reconstrucția zonelor umede. Specialiștii de la Wetlands International analizează informațiile colectate din pretutindeni furnizate de diferite organizații, generând rapoarte despre statutul de conservare al păsărilor acvatice și schimbările înregistrate privind populațiile acestora.

Rezultatele obținute datorită acestui program au contribuit la identificarea în 138 de țări a peste jumătate din cele 1369 de zone umede de importanță internațională, desemnate sub egida convenției de la Ramsar. Prin derularea programului IWC a devenit posibilă monitorizarea schimbărilor în privința numărului și distribuția păsărilor de baltă, colectarea informațiilor despre specii și situri mai puțin cunoscute, identificarea zonelor umede potențiale de a fi desemnate ca situri Ramsar, stabilirea statutului de conservare al speciilor de păsări acvatice, furnizarea unor informații vitale pentru Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare african-eurasiatice (African-Eurasian Waterbird Agreement – AEWA) respectiv Convenția de la Bonn a speciilor migratoare (Convention on Migratory Species – CMS), etc.

Un eveniment important în această privință este recensământul de iarnă al păsărilor acvatice organizat în luna ianuarie a fiecărui an, organizat în România în parteneriat de către Grupul Milvus și Societatea Ornitologică Română. Se colectează informații referitoare la statutul zonelor umede și se înregistrează toate păsările observate. Din nefericire, în iarna anului 2011 majoritatea habitatelor acvatice monitorizate au fost înghețate, motiv pentru care numărul păsărilor acvatice observate a fost inferior față de rezultatele obținute în anii precedenți. 28 de membri ai Grupului Milvus au contribuit în total la această acțiune, care au vizitat 53 de situri și au înregistrat 102887 exemplare de păsări aparținând a 64 de specii de baltă.

Lista celor mai des întâlnite specii acvatice este prezentată mai jos:

Anas platyrhynchos	Rața mare	43736
Fulica atra	Lișiță	19952
Larus canus	Pescăruș sur	7895
Aythya fuligula	Rață moțată	4667
Bucephala clangula	Rață sunătoare	4531
Larus cachinnans/michahellis	Pescăruș pontic/mediteran	4006
Aythya ferina	Rață cu cap castaniu	3917
Phalacrocorax carbo	Cormoran mare	1950
Mergus albellus	Ferestraș mic	1762
Anas crecca	Rață mică	1315

Cu această ocazie dorim să le mulțumim tuturor care au contribuit la colectarea acestor date. Pentru informații referitoare la rezultatele obținute în anii precedenți la scară națională vă rugăm accesați pagina http://www.sor.ro/IWC/rezultate.htm

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!