Transmițătoare prin satelit montate pe acvile țipătoare mici

Post published:mai 19, 2010
Post category:Știri
Post comments:1 Comment

[singlepic id=299 w=250 h=200 float=left]Acvila țipătoare mică (Aquila pomarina) este una dintre păsările răpitoare a căror populație mondială se află în declin continuu. România este o țară deosebit de importantă din punct de vedere al conservației acestei specii, deoarece aproape un sfert din populația europeană cuibărește pe teritoriul țării noastre. În cadrul proiectului pentru conservarea speciei, intitulată “Conservarea acvilei țipătoare mici în România” (LIFE08 NAT/RO/000501), membrii Asociației pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus” au reușit să captureze în data de 10 mai 2010, doi adulți de acvilă țipătoare mică într-una din zonele țintă ale proiectului.Pe păsări au fost montate transmițătoare prin satelit, cu ajutorul cărora va fi posibilă urmărirea mișcării acvilelor timp de minim un an, astfel încât se vor obține informații importante despre aria lor de mișcare și utilizarea habitatului. Totodată, începând din toamna acestui an, cu ajutorul transmițătoarelor se vor putea colecta date importante și despre rutele de migrație folosite, precum și despre zonele de iernare. Pe cele două păsări s-au utilizat și alte marcaje: astfel ele au fost inelate cu inele ornitologice și colore (cu coduri de numere), și au fost vopsite pe o mică porțiune a aripei. Începând cu perioada de migrație din luna septembrie, mișcarea păsărilor va putea fi urmărită pe site-ul www.pomarina.ro, care se află în prezent în curs de dezvoltare.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

This Post Has One Comment

Kuti Márta decembrie 17, 2010 Răspunde

Kedves barátaim, (elnézést a tegezésért, mind gyermekeim lehetnétek, azt hiszem) megrögzött természetbarát, állatvédő vagyok, csak úgy a magam örömére, s mert abban hiszek, hogy csak ez biztosítja a földi élet jövőjét. Csodálom a munkátokat, amit ilyen téren végeztek, de fel vagyok háborodva, hogy magyarul nem találom a honlapotokat. Hajdan az én tanáraim nem vittek ki a természetbe, megmutatni, milyen csoda is az, ma sem ismerem a növényeket, madarakat, mármint a magyar megnevezésüket. Ezért a tavaly 8000 érts nyolc ezer forintot költöttem egy madárhatározóra, amely Európa közel 800 madarát mutatja be. Mert a madárszeretet is ott kezdődik, hogy anyanyelveden meg tudod nevezni ezeket a szárnyas csodákat, ha nem vagy szakember. És egyébként is, tudnotok kell, hogy a magyar az egyetlen olyan nyelv, ahol minden madárnak, növénynek saját neve van, és nem a latin elferdített változata. Na kérdem én, a gyurgyalagot vagy akárcsak a gólyát, de a fecskét (a nyáron 8. emeleti ablakom sarkába raktak fészket, és minden nap a fészeképítésük csodáját érhettem meg) is csak mi nevezzük így. És még sorolhatnék legalább 700 megnevezést (mert a kormorán vagy pingvin más nyelven is az, a kakukkot is ide sorolhatom pl.) Egyszóval célotok eléréséhez szükséges az anyanyelv ismerete, az anyanyelvi terminus technicusok, azaz szakkifejezések. Fontoljátok meg, gondoljátok végig. Jó munkát, sok sikert az új évben.

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!