Încă o toamnă, încă un sezon de inelare pe Grindul Chituc

Post published:noiembrie 27, 2024
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

După ce toamna trecută am doborât toate recordurile anterioare ale taberei, putem considera sezonul actual unul mai tipic: am încheiat a unsprezecea toamnă consecutivă de inelare cu un număr total de 13319 păsări inelate, un număr relativ apropiat de media anilor anteriori. Pe parcursul celor 105 zile de inelare am marcat cu inele ornitologice 100 de specii de păsări, printre care și câteva specii rare.

*Numărul de exemplare inelate în 2024 (bare roșii), comparat cu mediana anuală a celor mai comune specii din perioada 2014-2024 (bare portocalii).*

În cazurile în care captura unor specii prezintă o fluctuație foarte mare între ani, este mult mai informativ să folosim mediana în loc de medie pentru interpretarea datelor. Mediana, spre deosebire de medie, nu este supusă influenței valorilor foarte mari sau foarte mici dintr-o serie de numere. Astfel, anul acesta am inelat cu 19% mai puține exemplare de muscari mici (Ficedula parva), cea mai abundentă specie a taberei, comparativ cu mediana anilor 2014-2023; la fel și în cazul pitulicii mici (Phylloscopus collybita), a cărei captură din acest an a fost cu 21% mai mică decât mediana multianuală a speciei. Pe plan opus, captura de lăcar mic (Acrocephalus schoenobaenus) a depășit cu 66% mediana multianuală, iar cea de pitulici fluierătoare (Phylloscopus trochilus) a fost mai mare cu 26%, comparativ cu mediana anilor anteriori (Fig. 1). Inelăm pițigoi albaștri (Cyanistes caeruleus) și de stuf (Panurus biarmicus) în numere însemnate doar în unii ani, astfel nu este surprinzător faptul că în 2024 am inelat cu 33% mai puțini pițigoi albaștrii, dar în schimb, am capturat de zece ori mai mulți pițigoi de stuf decât mediana anilor anteriori.
Pe parcursul anului, am primit informații despre patru exemplare inelate de noi și recapturate în străinătate: o pitulice fluierătoare a fost recapturată lângă Murmansk, Rusia, un lăcar de stuf și o presură de stuf (Emberiza schoeniclus) au fost recapturate în Israel și un o altă presură de stuf a fost recapturată în Parcul Național Tuzlivski Lymany din Ucraina. Noi la rândul nostru am recapturat o pitulice mică inelată în martie 2023 în Ierusalim.

La fel ca în anii anteriori, și în acest an am reușit să capturăm exemplare care aparțin unor specii rar observate pe teritoriul României (Fig. 2). Astfel, lista de specii rare din acest an a debutat cu un lăcar nordic (Acrocephalus dumetorum), continuând cu o pitulice de munte (Phylloscopus bonelli), o pitulice de Himalaya (Phylooscopus humei), două pitulici cu târtița galbenă (Phylloscopus proregulus), o presură mică (Emberiza rustica) și un mărăcinar siberian (Saxicola maurus).

**Fig. 2.** (a.) Lăcar nordic (*Acrocephalus dumetorum*), (b.) presură mică (*Emberiza rustica*), (c.) pitulice de Himalaya (*Phylooscopus humei*), (d.) pitulice de munte (*Phylloscopus bonelli*), (e.) mărăcinar siberian (*Saxicola maurus*) și (f.) pitulice cu târtiță galbenă (*Phylloscopus proregulus*).

Activitatea taberei de inelare din 2024 a fost asigurată de 100 de voluntari, cărora le suntem profund recunoscători. Mulțumim Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării pentru excelenta colaborare, și sperăm că vor continua să fie partenerii noștri și în viitor.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!