Hrănitoare pentru păsări

Post published:aprilie 26, 2012
Post category:Eco-curiosul / Metode de protecția păsărilor

În general, păsările pot supraviețui iarna și fără intervenția omului, însă cu ajutorul nostru vor pieri mai puține exemplare în zilele friguroase. Nu doar le ajutăm să supraviețuiască iarna, ci contribuim și la menținerea populațiilor lor.

Când să hrănim păsările?

Se recomandă să hrănim păsările începând din luna noiembrie, odată cu apariția primului îngheț, până în februarie-martie, în funcție de persistența zăpezii. Cele mai multe păsări nu dispun de rezerve, astfel că, dacă încetăm brusc să le oferim hrană, un exemplar de doar 4-10 grame care nu găsește hrană la hrănitoare poate muri în ziua următoare. Hrănirea și adăparea corectă au efecte benefice în timpul primăverii și verii, când păsările ne vor răsplăti prin consumul insectelor dăunătoare din livezi, pomi și grădini. Conform observațiilor, un pițigoi consumă anual 50-60 kg de insecte. Deși multe păsări se hrănesc cu semințe (sunt granivore), în perioada de clocire consumă insecte, larve și omizi. Puii sunt hrăniți cu aceleași tipuri de alimente și au nevoie de proteine de origine animală. Din acest motiv, este important ca, odată ce temperaturile cresc și nu mai îngheață, să nu mai hrănim păsările.

Unde să hrănim?

La alegerea locului de hrănire, trebuie să luăm în considerare speciile pe care dorim să le hrănim și preferințele lor. Hrănitoarea trebuie amplasată astfel încât să satisfacă cerințele mai multor specii.

• Pe sol: mierlele, sturzii, măcăleandrii și alte specii granivore preferă să consume hrana pe sol.

• Printre crengi: aușelii și pițigoii codați se hrănesc printre crengi. Dacă avem grădină, putem planta specii de arbori și arbuști care oferă hrană și protecție păsărilor, cum ar fi: drăcilă, laur, soc, iederă, molid, pin, sâmbovină, mur, scoruș de munte, păducel, porumbar sau cireș sălbatic. Florile colorate atrag insecte, iar semințele lor sunt consumate de păsări. Hrănitoarea trebuie amplasată într-un loc sigur, unde păsările să poată observa eventualii prădători și să aibă unde să se ascundă (tufe, copaci). Este recomandat să fie amplasată aproape de o scorbură artificială, pentru ca păsările să se obișnuiască cu locul. De asemenea, este bine să alimentați hrănitoarea zilnic, la aceeași oră și cu o cantitate constantă de hrană.

Cu ce să le hrănim?

Cele mai acceptate și ușor de procurat alimente sunt:

Semințe negre de floarea-soarelui (neprăjite, nesărate).
Nucă spartă, semințe de dovleac.
Grăsimi: slănină nesărată sau fiartă, seu. Grăsimea încălzită se poate amesteca cu semințe și modela în forme diferite, care se agăță de crengi.
Orez fiert, legume fierte (nesărate): consumate de mierle, sturzi și păsările insectivore.
Unt, caș: consumate de măcăleandri.
Fructe: mere și pere, întregi sau feliate, care pot fi fixate în crengile copacilor.

Cu ce să NU hrănim păsările?

Pâine: Este strict interzisă, deoarece drojdia poate provoca boli gastrice sau chiar moartea.Speciile de păsări rezistente la pâine sunt cele de apă, precum lebedele, rațele și gâștele. Totuși, hrănirea lor cu pâine este dăunătoare pe termen lung.
Alimente sărate sau prăjite: Sunt nocive pentru păsări.

Tipuri de hrănitoare

Hrănitoare de sol

Hrana amplasată pe sol este preferată de multe specii

Solul se curăță de frunze, iar semințele se împrăștie direct pe pământ. Speciile care vizitează hrănitoarele de sol includ florintele, guguștiucii, măcălendrii, graurii, codobaturile, sturzii cântători, mierlele și cintezele. Între aceste specii se pot forma relații de comensalism (relații în care o specie beneficiază de resturile de hrană ale alteia). Granivorele, având ciocuri puternice, scapă mici bucăți de semințe în timp ce mănâncă, ceea ce ajută păsările cu ciocuri mai slabe să găsească hrană. Un vizitator frecvent al hrănitoarelor de sol este mierla, care, în căutarea hranei, curăță zăpada din jur, facilitând accesul și altor păsări. Pentru protecție împotriva precipitațiilor, se poate improviza un acoperiș din crengi, folie sau stuf. Este important să îndepărtăm zăpada de pe hrănitoare și, dacă este necesar, să udăm solul cu apă caldă. Aburii și pământul umed atrag păsările care preferă hrănirea pe sol.

Hrănitoare tip tavă

O tavă simplă, cum ar fi o farfurie de plastic pentru ghivece sau un recipient nefolosit, poate deveni o hrănitoare eficientă. Este important să facem câteva găuri mici (2-3 mm) în partea de jos pentru a permite scurgerea apei și a preveni acumularea umezelii.

Hrănitoare de tip tavă pe terasa blocului. Foto: Zoltán Orbán

Hrănitoare susupendată

Hrănitorile suspendate pot fi realizate din diverse materiale: cutii de lapte sau suc, flacoane PET, lemn, dovleci, nuci de cocos etc. Aceste hrănitoare sunt preferate de păsările cântătoare de talie mică, precum vrăbiile, pițigoii (pițigoiul sur, pițigoiul albastru, pițigoiul mare), țicleanul, florintele și scatiul.

Pițigoi mare hrănindu-se dintr-o nucă agățată

Hrănitoare de geam și de pervaz

Pentru persoanele care locuiesc în apartamente, hrănitoarea de pervaz este cea mai accesibilă soluție. Aceasta poate fi utilizată și la casele cu grădini. Vizitatorii cei mai frecvenți sunt pițigoiul mare, pițigoiul albastru și guguștiucul. Hrănitoarea de pervaz poate fi combinată cu o adăpătoare, contribuind astfel la protecția păsărilor și la oferirea unui loc sigur pentru hrană și apă.

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!