Conviețuire versus intoleranță

Post published:februarie 16, 2024
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Coloniile de ciori din localități pot provoca zgomot și disconfort locatarilor. Cu toate acestea soluția nu este eradicarea lor, ci găsirea unor soluții, care să fie benefice atât pentru animale, cât și pentru oameni.

Mituri legate de ciori:

Ciorile sunt prezente pe toată perioada anului în zonele locuite și numărul lor este în continuă creștere. (FALS)
Ciorile nu sunt în oraș în tot timpul anului. În principiu, există două perioade în care acestea cauzează deranj:

în perioada de cuibărire (februarie-iunie), când sunt în permanență la cuib și zgomotul produs de ele constituie un deranj pentru locuitorii din zonă;
din octombrie până în februarie, când vin la colonie doar noaptea, dar sunt mult mai numeroase decât în perioada de cuibărit, deoarece li se alătură păsările din nord care iernează în zona noastră.

Înmulțirea ciorilor din oraș a dus la scăderea populațiilor de păsări cântătoare. (FALS)

Cioara de semănătură în general nu amenință păsările cântătoare care cuibăresc în mediul urban, spre deosebire de cioara grivă, care este un prădător cunoscut al cuiburilor de paseriforme. De asemenea, ciorile de semănătură se deplasează în afara orașului pentru a se hrăni, în special pe terenurile agricole din apropiere.

Iată câteva soluții, care pot fi implementate de autoritățile locale:

Desemnarea ”zonelor de toleranță”: aceste zone trebuie să fie localizate la marginea localităților, unde există arbori potriviți pentru cuibărire (arbori mari, înalți, de vârste diferite).
Atragerea coloniilor spre aceste zone: există mai multe modalități de a atrage păsările în aceste zone: amplasarea de scorburi artificiale pentru stăncuțe, respectiv cuiburi artificiale pentru ciori, plasarea unor machete de păsări, atragerea lor cu ajutorul sunetelor, hrănirea lor (iarna) și amplasarea crengilor de dimensiuni potrivite pentru construirea cuibului (din februarie) în imediata apropiere a ”zonelor de toleranță”.
Pentru a determina păsările să părăsească zonele locuite, arborii folosiți de către acestea pot fi toaletați. Această activitate poate fi executată NUMAI în afara perioadei de cuibărire (potrivit art.5 din Legea 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților). Cu toate acestea, experiența ne arată că ciorile găsesc o modalitate de a construi cuiburi chiar și pe copaci mutilați. O alternativă ar putea fi îndepărtarea cuiburilor (strict doar în afara perioadei de cuibărit!!!).
Organizarea campaniilor de sensibilizare și conștientizare privind conviețuirea oamenilor cu aceste specii. Putem lua exemplul orașului Paris, unde autoritățile locale au cooptat un cercetător renumit în efectuarea unui studiu și recent a și publicat o carte cu titlul ”Trăiască ciorile: o pledoarie pentru o coabitare responsabilă”.

Soluție ineficientă:
Desființarea coloniilor, fără desemnarea ”zonelor de toleranță” va duce la dispersarea păsărilor și formarea de noi colonii, mai mici, tot în apropiere, care va produce disconfort pentru mai mulți locuitori din zonă. Această practică a fost aplicată și în Târgu Mureș, unde colonia de pe așa-numita ”Insula Partidului” a fost alungată. Prin urmare, ciorile s-au mutat spre centrul orașului, ceea ce a dus la o creștere semnificativă de ciori în anumite cartiere ale orașului. Propunerea noastră este ca autoritatea locală, cu sprijinul unui ONG de specialitate sau specialist să elaboreze un plan de relocare.

Nu putem garanta eficacitatea metodei descrise mai sus. Apariția ciorilor de semănătură în oraș este un eveniment relativ recent și nu am găsit în literatura de specialitate nicio metodă fiabilă pentru excluderea lor. Dar, în opinia noastră, nici nu este nevoie.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!