Cât vă este de cald? Schimbările climatice pot provoca inegalități sociale

Post published:decembrie 3, 2020
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Schimbările climatice sunt de multe ori tratate ca o problemă globală ce afectează în mod egal pe toată lumea, uităm că nu este neapărat așa. Fie că ești bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, trăiești în mediu urban sau rural, femeie sau bărbat, efectele schimbărilor climatice nu sunt distribuite în mod egal și echitabil tuturor.

Ursul polar înfometat de pe marginea stratului de gheață care se topește a devenit un simbol al schimbărilor climatice de zeci de ani. Recent, perspectiva aceasta a primit o serie de critici pentru încurajarea unei concepții greșite a schimbărilor climatice, fiind considerată doar o problemă de mediu.

Schimbările climatice aduc cu sine probleme sociale, economice și de sănătate publică în special în țările în curs de dezvoltare. Inegalitatea poate fi resimțită în moduri diferite. Efectele inundațiilor, a evenimentelor meteorologice extreme, inaccesibilității la tehnologie, securitatea alimentară inadecvată asupra diferitelor grupuri geografice și sociale pot fi foarte diferite.

Schimbările climatice vor avea un impact disproporționat asupra comunităților cu venituri mici și a țărilor în curs de dezvoltare din întreaga lume. Efectele directe ale emisiilor gazelor poluante afectează și mai mult grupurile sociale defavorizate. În Statele Unite, de exemplu, până în prezent, rasa este primul indicator al localizării instalațiilor nesănătoase care emit cantități mari de dioxid de carbon și metan.

O altă inegalitate în cadrul comunității este reprezentată de efectele diferite ale schimbărilor climatice asupra bărbaților și a femeilor. Din cauza vremii extreme și a dezastrelor naturale, femeile forțate să-și părăsească casele sunt mai susceptibile de a fi abuzate sexual și probabil devin victime ale violenței. În plus, în multe părți ale lumii, ele sunt mai expuse consecințelor secetei deoarece își petrec o cantitate semnificativă din viața lor pe drum între sursele de apă îndepărtate și casele lor.

Schimbările climatice, fără îndoială, vor distruge casele mai multe comunități din lume. Potrivit Organizației Națiunilor Unite (ONU), migrația climatică va fi o realitate în toate părțile lumii, iar situația va fi gravă în țările vulnerabile.

În țările mai puțin dezvoltate, problema schimbărilor climatice o întâlnește pe cea a securității publice. Mulți ar putea fi forțați să migreze în speranța unei vieți mai sigure și mai bune. Acest fenomen este experimentat, astăzi, în bazinul lacului Ciad, în Niger, Ciad, Camerun și în Nigeria.

Țările în curs de dezvoltare fără ieșire la mare au acces limitat la apă, fapt agravat de schimbările climatice. În Mongolia, vremea de iarnă care devine și mai extremă ca urmare a schimbărilor climatice, epuizează animalele care sunt crescute în mod nomad și distruge agricultura, forțând comunitățile rurale să migreze în orașe.

Statele insulare mici în curs de dezvoltare, cum ar fi Fiji, sunt expuse la un risc mai mare de evenimente meteorologice extreme. Cei care locuiesc aici trebuie să fie conștienți că s-au realizat deja planuri pentru relocarea lor. Datorită eroziunilor costale, creșterii nivelului mării, comunități întregi trebuie deseori mutate. Un exemplu al fenomenului inegalității sociale este contrastul simplu dintre Olanda și Insulele Maldive. Olandezii investesc miliarde în protecția împotriva inundațiilor, experimentând coexistența cu apa, în timp ce Maldivele, în lipsa finanțării, nu pot face acest lucru și ar putea fi complet scufundate până în 2100.

Chiar dacă poverile și efectele negative ale schimbărilor climatice afectează în mod disproporționat diferitele comunități geografice, naționale, de clasă și de gen, nu aceasta este problema centrală a justiției climatice. În următorul articol, vom încerca să răspundem la întrebarea: oare suntem la fel de responsabili pentru schimbările climatice?

Sursă https://climategame.eu/blog-article.php?id=9

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!