De ce mai omorâm șerpii?

Post published:august 13, 2021
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

Oradea, 15 iunie – Promenada Malul drept al Crișului Repede:
Un șarpe de apă (*Natrix tesselata*) mort pe promenadă, probabil ucis recent. În jur, un grup de vreo 10 persoane – pescari și alți pasionați de pescuit.

Sunt doar două cazuri semnalate în mai puțin de o lună în Oradea. Și este, din păcate, un fenomen. Asta ne confirmă și herpetologii, cei care se ocupă de studiul reptilelor (șerpi, șopârle, țestoase) și al amfibienilor (salamandre, tritoni, broaște).

Grupul de pe Facebook – Herping Romania (n.b. herpetologia – știința care se ocupă cu studiul amfibienilor și al reptilelor) este plin cu astfel de semnalări din toată țara.

Exemplar superb de *Vipera ammodytes* (L.) ucis de muncitori într-un șantier de împăduriri / 8 iulie 2019, lângă localitatea Cinciș, jud. Hunedoara

După estimările lui Tibor Sos, herpetolog la Asociația “Grupul Milvus”, sunt mii de șerpi omorâți în fiecare an în România. (O altă victimă frecventă a uciderilor este năpârca, șopârla fără picioare.) Iar dacă includem aici și acei șerpi care anual cad victime traficului rutier, numărul poate ajunge până la câteva zeci de mii de exemplare.

Șarpele lui Esculap (*Zamenis longissimus*) călcat de mașină | ©Tibor Sos

Șerpii reprezintă o parte integrantă a ecosistemelor – fie de apă, fie terestre. Se hrănesc cu rozătoare, amfibieni, iar ei, la rândul lor, reprezintă hrana altor specii – păsări mai ales: berze, stârci, egrete, acvile, șerpari, bufnițe – ca să numim doar câteva.

Știați că?

Șerpii nu au urechi și le lipsește simțul auzului. Percep, în schimb, vietățile mai mari prin vibrațiile mișcărilor pe care le produc.
Șerpii detectează mirosurile folosindu-și limba. Având limba bifurcată, șerpii pot recepționa stimuli olfactivi venind din direcții diferite.
În afară de trei specii de viperă (vipera comună, vipera cu corn, vipera de fâneață sau de stepă) toate celelalte specii de șerpi din România sunt neveninoase.
Viperele nu mușcă decât atunci când sunt provocate sau încolțite, acesta fiind de fapt un mecanism de apărare, comportamentul omului determinând reacția acestuia.
Veninul șerpilor din țara noastră în foarte puține cazuri s-a dovedit a fi letal (ex. persoanelor alergice la venin sau care prezintă comorbidități). Chiar și în cazul câinilor mușcați de vipere, cazurile de deces au fost puține.

Ofiofobia

Ofiofobia (sau ofidiofobia) este frica anormală, morbidă de șerpi. Un studiu din domeniul neuroștiinței, realizat de o echipă internațională de cercetători, a demonstrat că amenințarea pe care o reprezentau șerpii a influențat modul în care a evoluat creierul primatelor și, implicit, al nostru. Dar șerpii nu mai reprezintă demult amenințarea pe care au avut-o asupra strămoșilor noștri acum zeci sau sute de mii de ani.

Iar vindecarea de această fobie este posibilă prin educație și exercițiu. Aflând mai multe despre șerpi ne poate ajuta să nu-i mai privim ca pe un pericol și chiar să putem ridica stigmatul pe care mecanisme vechi de apărare, cultura populară și religia l-au pus asupra șerpilor.

Ce facem dacă întâlnim un șarpe?

În primul rând, e important să rămânem calmi și să nu-l deranjăm. Apoi, putem să-i observăm comportamentul timp de câteva minute.
Pentru a afla ce specie este, putem să-i facem o fotografie (Folosind zoom, de la 2-3 metri va fi suficient. Nu e nevoie să vă apropiați mai tare). Postați fotografia cu locul și data pe grupul Herping Romania. Veți primi răspuns de la experții din grup într-un timp foarte scurt.
Faceți câțiva pași înapoi și așteptați ca șarpele să se îndepărteze.

Specii și subspecii de vipere din România cu ariile lor de distribuție Sursa datelor: OpenHerpMaps 2020

Cadrul legal

Șerpii sunt animale protejate atât prin Legislația europeană (Directiva Habitate), cât și prin cea românească (OUG 57/2007 și Legea nr. 49/2011), iar prelevarea, capturarea sau uciderea speciilor prevăzute în anexele actului juridic menționat se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă penală de la 30.000 lei la 60.000 lei.

De exemplu, în Franța, din luna februarie a acestui an, maltratarea sau uciderea unui șarpe se pedepsește cu până la 3 ani de închisoare și amendă de 150.000 euro.

Precum în alte țări, și în România au fost deteriorate, fragmentate și distruse multe habitate prielnice pentru șerpi. Ca urmare a extinderii așezărilor omenești, este aproape inevitabil să întâlnim periodic șerpi în apropierea gospodăriilor. Acestea sunt de regulă specii neveninoase, care, cel mult, vor ține sub control numărul de rozătoare. Iar dacă în timpul unor ieșiri în natură veți observa vipere, amintiți-vă că sunt specii protejate, ceea ce înseamnă că și noi, cetățenii, avem obligația morală să o facem.

PS: Le mulțumim tuturor celor care au contribuit la o mediatizare pozitivă a șerpilor în țara noastră și care cred într-o conviețuire mai bună a omului cu reptilele.

Text: Laura Turdean Oradea, 20 iulie 2021

Consultant de specialitate: Tibor Sos

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!