Protectia vânturelului de seara în Câmpia de Vest

Noutăți

Monitorizarea locurilor de înnoptare – 2007

Ecologia speciei

Vânturelul de seara Falco vespertinus este o pasare rapitoare migratoare de talie mica, fiind singura specie de pasare rapitoare din aceasta regiune ce cuibareste colonial. Nu îsi construieste cuib propriu, cuibarind în colonii de cioara de semanatura Corvus frugilegus sau în cuiburi razlete de cotofana Pica pica , uneori cuibareste chiar si solitar. Habitatele preferate de aceasta specie sunt acele de zone deschise ce alterneaza cu pâlcuri de copaci, dumbravi, aceste oferindu-i loc de cuibarit. Din aceasta categorie de habitate putem aminti zonele de stepa, silvostepa, taiga, sau chiar si cele unde agricultura se practica în mod extensiv. În bazinul Carpatic colonii de vânturel de seara se formeaza aproape exclusiv în apropierea unor pajisti întinse.

Pasarile se întorc dinspre cartierele lor de iernare pe la mijlocul lui aprilie, depunerea pontelor – 3-4 (2-6) – însa are loc doar prin mijlocul lui mai. Dintre toate speciile de soimi din Europa, puii vânturelului de seara ecluzeaza în cel mai scurt timp, având nevoie de doar 22-23 de zile, fiind apti de zbor dupa alte 27-28 de zile. Privind hrana este o specie oarecum oportunista, de obicei capturând diferite nevertebrate ( Orthoptera, Odonata, Coleoptera ), în acelasi timp însa pot exista perioade când rozatoarele (ex. Microtus arvalis ) sau amfibienii (ex. Pelobates fuscus ) constituie marea parte din hrana vântureilor.

Vânturelul de seara este o specie gregara, mai ales înaintea perioadei de migratie, în unele locuri traditionale de înnoptare strângându-se în numar foarte mare (sute sau chiar mii de exemplare). De altfel migreaza spre cartierele de iernare din sudul Africii fara a urmari rute bine conturate.

Distributia speciei

Cuibareste în zonele de câmpie din Europa Centrala-Estica pâna în Asia Centrala-Nordica (Lacul Baikal), populatia din Centrul Europei – estul Ungariei, vestul României si nordul Serbiei – Muntenegru, practic Bazinul Carpatic – constituind astfel periferia vestica a distributiei speciei. Populatia din România e împartita în doua, una fiind cea mai sus amintita, din Câmpia de Vest (vezi harta) ceea ce constituie o sub-populatie aparte împreuna cu cele din Ungaria si Serbia, iar cealalta se gaseste în Dobrogea.

Analizând schimbarile în abundenta si distributia speciei din ultima vreme ne dam seama ca marimea populatiei a scazut semnificativ. Situatia e la fel de tragica si în Bazinul Carpatic, unde s-au în ultimele decenii a avut loc o descrestere notabila. Conform datelor de care dispune Grupul Milvus ne putem da seama, ca nici starea populatiei din Câmpia de Vest nu e mai buna.

Cele mai grave factori periclitante în Câmpia de Vest

disparitia/degradarea habitatelor de cuibarit – ciorile de semanatura deseori sunt combatuti prin împuscarea puilor si distrugerea cuiburilor, în acelasi timp în colonii au loc taieri ilegale de arbori
degradarea habitatelor folosite de vânturei ca si locuri de vânatoare, descresterea bazei de hrana – acest lucru este deseori cauzat de aratul pajistilor dimprejurul coloniilor, astfel disparând lacustele si alte specii de prada importante pentru vânturei
cresterea ratei de mortalitate din cauza electrocutarii – în cazul coloniilor în apropierea carora sunt linii electrice de medie tensiune exista un risc sporit ca pasari sa fie electrocutate fatal, acest lucru datorându-se faptului ca exemplarele tinere, proaspat zburati din cuib deseori folosesc acesti stâlpi pentru a se odihni, precum si vântureii adulti prefera aceste obiecte în timp de vânatoare pentru a sta la pânda; aceste linii electrice pot fi periculosi si în perioada migratiei, în cazul în care acestia se afla în vecinatatea locurilor de înnoptare a vântureilor

Activitati

Pentru a spori cunostintele despre distributia, marimea populatiei din Câmpia de Vest, precum, pentru a avea date recente despre trend-ul ce caracterizeaza si factorii de periclitare ce cauzeaza schimbarile în efective , iar în acelasi timp de a îmbunatati statutul de conservare a speciei, specialistii Grupului de Lucru pentru Protectia Pasarilor Rapitoare din cadrul organizatiei au desfasurat urmatoarele activitati:

evaluarea anuala a populatiei cuibaritoare
începând cu 1997 inelare si colectarea datelor (data si locul inelarii, date biometrice etc.)
initierea programului „Vânturelul de seara trebuie salvat!” în 2004
accesarea unor fonduri pentru a putea asigura restabilirea pe termen lung a statutului favorabil de conservare al acestei specii – Grupul Milvus a contribuit într-o masura de loc neglijabila la elaborarea documentatiei de proiect LIFE Nature„Conservarea lui Falco vespertinus în Regiunea Panonica” , proiect ce din fericire a fost acceptat de catre Comisia Europeana spre finantare

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!