Program de conservare de șapte ani pentru protecția popândăului european

Post published:martie 5, 2026
Post category:Știri
Post comments:0 Comentarii

La sfârșitul anului trecut a debutat proiectul CitellusLIFE, care are ca scop protejarea și creșterea populației de popândău în regiunea Panonică, adică Câmpia de Vest. Programul se va derula în următorii 7 ani și este condus de către Direcția de Conservare a Naturii a Institutului Herman Ottó din Ungaria cu participarea a 11 organizații profesionale, printre care și Grupul Milvus. Scopul programului este crearea unei „plase de siguranță pentru conservare”, care pe termen lung să sprijine menținerea și creșterea populației de popândăi.

De ce este nevoie de salvarea popândăilor?

Popândăul (Spermophilus citellus) este o specie endemică a Europei și un element
stepic al faunei de mamifere. Până în anii 1980 era considerat un dăunător al agriculturii, iar în prezent este unul dintre cele mai periclitate specii de mamifere din România. Printre cei mai importanți factori periclitanți se numără dispariția pășunilor cu vegetație scurtă, respectiv fragmentarea accentuată a habitatelor. Totodată, popândăul fiind una dintre principalele surse de hrană pentru șoimul dunărean și acvila de câmp, restaurarea habitatelor pentru popândăi poate întări populația acestor păsări răpitoare.

De ce este nevoie de „plasa de siguranță pentru conservare”?

Scopul programului CitellusLIFE este să asigure supraviețuirea celor trei linii genetice identificate în populația de popândăi din regiunea Panonică. În cadrul proiectului vor avea loc activități prin care se va evalua starea acestor populații și se vor întreprinde măsuri pentru a îmbunătăți starea coloniilor existente, extinderea teritoriului lor, legarea coloniilor între ele și crearea a noi colonii.

Rolul Grupului Milvus

Membrii Grupul Milvus au demarat studiul acestei specii în anul 2005, cu scopul de a propune mai multe arii de importanță comunitară (situri Natura 2000) pentru menținerea popândăului. În acest scop, în 2009–2010 a fost organizată o cartare a speciei pe plan național. Pe baza acestor date am propus 82 situri Natura 2000 pentru popândău.

Conservarea șoimului dunărean (Falco cherrug) este în mod continuu legată de evaluarea coloniilor de popândău. Astfel, cartarea distribuției speciei în regiunea Panonică a fost, parțial, rezultatul eforturilor de conservare a acestei specii de șoim. În cadrul unui proiect finanțat prin programul Life+ al Uniunii Europene au avut loc primele relocări ale speciei cu scopul dublu de a salva indivizii din habitatele amenințate de distrugere, dar și pentru a revitaliza coloniile mai mici prin introducerea noilor indivizi.
În 2015, în cadrul proiectului „Asigurarea surselor de hrană pentru populațiile periclitate de șoim dunărean și acvilă de câmp din Bazinul Carpatic” (LIFE13 NAT/HU/000183), în Ungaria și România am făcut demersuri pentru oprirea declinul populației de popândăi, o sursă foarte importantă de hrană pentru șoimul dunărean.

Acum, la un deceniu după debutul acest proiect, avem din nou oportunitatea prin CitellusLIFE să evaluăm starea coloniilor de popândăi, să îmbunătățim statutului genetic al populațiilor țintă prin introducerea animalelor din alte populații, cât și restaurarea unor habitate degradate cruciale pentru popândăi.

Cum poți ajuta tu?

Este important să știm unde trăiesc coloniile de popândăi și în asta ne poți ajuta și tu. Dacă în timpul ieșirilor tale în natură observi un popândău, înregistrează-ți observația în baza de date OpenMammalMaps. Dacă nu ai încă un cont, primul pas este să-ți descarci aplicația gratuită OpenBioMaps prin care poți să accesaț baza de date OpenMammalMaps. Acesta poate fi descărcată din Google Play și App Store și este disponibilă în limbile română, maghiară și engleză.

Lăsați un comentariu Anulează răspunsul

Lăstun de mal (Riparia riparia)

Cea mai mică specie de rândunică, lăstunul de mal, poate fi observată mai ales de-a lungul râurilor şi lacurilor mari. De obicei nu vedem numai un singur exemplar, este o pasăre sociabilă, umblă în stoluri. Coada este puţin bifurcată. Specia se poate identifica şi pe baza stilului de zbor: planează mai puţin, nu schimbă des altitudinea, nu zboară aşa de graţios şi cu uşurinţă ca rândunica sau lăstunul de casă. În afară de asta, rândunica are coada mult mai bifurcată, iar la lăstunul de casă se pot observa foarte uşor burta şi partea supracaudală albă. Ca şi celelalte specii de rândunici, lăstunul de mal coboară rar pe pământ, dar nici nu se înalţă prea sus în aer. Are un glas jos, dizarmonic şi strident “ciurr-ciurr”, iar cântecul e un ciripit încet. Îl găsim mai ales lângă ape, pe lângă oferta abundentă de harnă aici găseşte pereţi verticali, locuri potrivite pentru săparea galeriilor. Nu e legat foarte mult de apropierea apelor, cuibăreşte aproape oriunde dacă găseşte pereţi verticali în cariere de margă şi nisip, în gropi de balastieră. În Dobrogea, în jurul ruinelor cetăţii Histria folosesc cu precădere peretele gropilor săpate de arheologi. Uneori aleg locuinţe ciudate, ca tuburile de drenaj ale malurilor betonate sau găurile pereţilor de stânci. Cea mai “înaltă” colonie a fost înregistrată în Himalaya, la o altitudine de 4.500 metri. Cuibărește în colonii. Într-o colonie numărul galeriilor ocupate este de obicei în jur de 50, dar nu sunt rare nici coloniile cu peste o sută. Pe cel mai lung râu din Transilvania, Mureşul, pe o perioadă de 18 ani şi o lungime de 650 de km, numărul perechilor clocitoare a variat între 4.500 şi 11.000. De multe ori galeriile sunt ocupate de alţi chiriaşi: vrabia de casă şi de câmp, prigoria, pescărelul albastru, graurul, etc. Este o specie migratoare, de lungă distanță. Sosesc ultimele dintre speciile de rândunici, la jumătatea lunii aprilie. Masculii încep să construiască noile galerii, în această fază fără ajutorul femelelor. Formarea perechilor se leagă strâns de săparea galeriilor. Să vedem, cum se petrec primele momente ale acestei “logodne”: după ce masculul sapă până la o adâncime de 25-30 cm, aşteaptă la intrare domnişoarele lăstun de mal. Dacă una zboară aproape, el se desprinde de perete şi face un cerc în faţa intrării cântând. Domnişoarele însă nu sunt uşor de convins, vizitează mai multe găuri înainte de a face această grea alegere. Dacă decid să rămână, ajută şi ele la săparea galeriei. Proaspăta “doamnă” apoi va alunga cu vehemenţă celelalte femele cu gânduri seducătoare, uneori chiar şi pe alesul său. Masculii care nu reuşesc să atragă o femelă vor începe să sape altă galerie, desigur pe o altă porţiune a coloniei. Din această cauză fiecare colonie are mai multe găuri decât numărul efectiv de perechilor cuibăritoare. Când perechea tânără săpat până la o lungime de 60-70 de cm, face o cameră terminală cu diametru de 10-15 cm pentru viitorul cuib. Pământul este săpat cu ajutorul picioarelor şi al ciocului şi este scos afară ieşind cu spatele. Pentru asta le sunt de ajutor penele mai tari de la picioare, numite şi “pinteni de pene”. Spre finele lucrărilor femela devine din ce în ce mai activă, masculul nu mai umblă după ea. Cu 3-5 zile înainte de depunerea ouălor masculul îşi păzeşte intens perechea, deoarece în această perioadă are loc împerecherea. Masculul nu se îndepărtează mai mult de un metru de femelă – în fiecare clipă poată să apară un rival neinvitat. După aceste zile obositoare, perechea înnoptează împreună în cuib. Mai ales femela cloceşte cele 4-6 ouă, dar şi masculul preia o mare parte. De pe burta femelei cad penele, iar pielea formează riduri; circulaţia sângelui se intensifică pe acel loc formând aşa-zisa pată de clocire, devenind un adevărat “calorifer” pentru încălzirea ouălelor. Puii golaşi, numai cu câteva pene, ies din ouă după două săptămâni. Cu ochii închişi, imediat cer de mâncare cu ciocurile larg deschise. Hrana este adusă de amândoi părinţii: muşte, ţânţari, afide, efemeroptere, etc. prinse în aer. Căutând hrană, adulţii nu se îndepărtează mult de colonie, şi de altfel nici nu pot, fiindcă puii trebuie hrăniţi din ce în ce mai des. De obicei aduc hrana de 4-5 ori într-o oră; mai frecvent pe vreme ploioasă. Noua generaţie iese din galerie după cca 22 de zile, dar încă o săptămână puii sunt hrăniţi de părinţi. Puii dintr-o familie sunt recunoscuţi după sunetele emise. Juvenilii deveniţi independenţi părăsesc colonia, iar părinţii încep a doua clocire. Uneori femela părăseşte încă din timpul creşterii puilor familia şi cu un alt mascul începe depunerea unei a doua ponte. Dacă o pasăre răpitoare (şoimul rândunelelor, vânturelul roşu, uliul păsărar, uliul porumbar) se apropie de colonie, toate păsările din colonie se ridică în aer, emiţând sunete de alarmă. Pericolul poate veni şi dinspre sol, în chipul nevăstuicii, hermelinei, vulpii sau şobolanului sur. Înainte de migraţie, lăstunii de mal se adună în stoluri mari şi înnoptează în stufărişuri. Păsările unei anumite zone de obicei rămân împreună şi în timpul migraţiei. Zboară ziua spre sud, noaptea se odihnesc (majoritatea păsărilor cântătoare insectivore zboară noaptea şi se hrănesc/odihnesc ziua). Efectivele din Europa petrec iarna în regiunea Sahel a Africii. Precipitaţiile acestei regiuni au o corelaţie strânsă cu supravieţuirea lăstunilor de mal: după un sezon secetos numai o mică parte din păsări se întorc la locurile natale. Mortalitatea este ridicată şi în condiţii normale, cu valori între 50-70 %, fiind mai puţin ridicată în rândul tinerilor. Dintre exemplarele inelate unul a atins vârsta de 9 ani. Factori periclitanți, rol ecologic Amenajările cursurilor de râu şi prezenţa oamenilor periclitează în multe locuri coloniile lăstunilor de mal. Să ocrotim deci habitatele, coloniile acestor păsări ca să le mai admirăm încă mult timp!