Localizarea, caracteristici geografice:
Aria protejată de 323 ha se situează la limita estică a satului Lechința, pe raza administrativă a orașului Iernut, pe malul drept al râului Mureș. Din punct de vedere biogeografic se află la marginea sud-estică a Câmpiei Transilvaniei, astfel formațiunea geologică proeminentă este versantul abrupt și erodat, cu substrat argilos-mărnos, ușor sărăturat, numit „glimee”, o formă de relief caracteristică Câmpiei. Aria protejată include abruptul și surpările din nordul râului, pădurile și pajiștile de la poalele surpării, și de pe platoul acestuia, în direcția satului, respectiv cursul râului Mureș pe o lungime de 11 km, împreună cu brațul mort de la Cuci.

Habitate, plante și fluturi ocrotite:
Clima locală este favorabilă unei vegetații de tranziție între zonele de pădure și silvostepă, iar pe versanții abrupți, însoriți se accentuează caracterul de silvostepă. Astfel, pe pantele de expoziție sudică, erodate, și deseori cu surpări găsim pajiști stepice de colilii, pe versanții mai domoli și ondulați de expoziție nordică se întind pajiști de silvostepă cu tufărișuri, iar pe platou și la poalele versanților cresc păduri termofile de stejar. La liziera pădurilor și pe crestele însorite se găsesc pâlcuri de tufărișuri de stepă. Complexul acestor habitate adăpostește o diversitate floristică deosebită în care se amestecă specii termofile de stepă, specii de lizieră și speciile cunoscute din umbra pădurilor. Fauna de insecte este de asemenea bogată deoarece multe specii își găsesc aici, habitatul și plantele-gazdă potrivite.

Stepele cu colilii se găsesc pe pantele cele mai abrupte, erodate, de expoziție sudică. Vegetația este deschisă, adică nu acoperă în totalitate suprafața solului și este formată, preponderent, din specii de plante adaptate să suporte seceta și soarele puternic.
Coliliile (Stipa lessingiana, Stipa pulcherrima) sunt caracteristice și se recunosc ușor după semințele dotate cu o „aripă”, un apendice pentru zburat, asemănătoare unei pene lungi. Se protejează împotriva secetei prin răsucirea frunzelor lungi și înguste, pentru a minimiza evaporarea de pe suprafața lor.

Pe partea inferioară a versantului crește dens coama de aur (Aster linosyris). Această specie înrudită cu ochiul-boului tolerează substratul ușor sărăturat și este planta-gazdă exclusivă a speciei de fluture Cucullia mixta subsp. lorica, specie ocrotită Natura 2000, și importantă în desemnarea sitului.

Fluturele Cucullia mixta subsp. lorica este o specie nocturnă de fluture, deosebit de rară, asociată stepelor xerofile cu pietriș. Se cunosc patru subspecii, răspândite în diferite zone geografice, de la Bazinul carpatic până la Munții Altai. Subspecia lorica – care este specia de desemnare a sitului de importanță comunitară Râpa Lechința – trăiește numai în interiorul Bazinului Carpatic, în România pe Câmpia Transilvaniei și de-a lungul Mureșului. Este atât de rară, încât până în prezent numai adulții au fost observați, larvele sau pupele nu s-au detectat, datorită stilului de viață extrem de criptic. Zboară o dată pe an, de la sfârșitul lui mai – începutul lui iunie, în funcție de vreme, pe o perioadă scurtă, la sfârșitul lui iunie rareori se mai văd exemplare. Fluturii, după ce ies din pupă, se împerecheză rapid și se hrănesc cu nectar câteva zile. Femelele depun câteva zeci de ouă, unul câte unul, și mor după o săptămână. Larvele ies din ouă după câteva zile și caută planta-gazdă, coama de aur (Aster linosyris), cu care se vor hrăni toată viața. Coama de aur înflorește toamna târzie, astfel larvele intră în diapauză (stare de odihnă) de una-două luni, fenomen deseori întâlnit la această familie de fluturi. După a treia năpârlire se hrănesc numai cu florile și semințele necoapte ale plantei. Larvele sunt active numai noaptea, ziua se retrag în sol. Până în septembrie se împupează în globuri de sol, unde și iernează. Planta-gazdă este răspândită cu populații dense în habitat, și este amenințată de închegarea tufărișurilor. Este o SPECIE OCROTITĂ, CAPTURAREA ESTE INTERZISĂ!

În pajiștile stepice cu colili crește jaleșul cârn (Salvia nutans). Această specie rară de salvie este răspândită numai pe stepele din regiunea Panonică și din zona Mării Negre. Este planta-gazdă a fluturelui albăstrelul transilvan (Pseudophilotes bavius subsp. hungaricus), specie ocrotită Natura 2000 și de desemnare a sitului.

Albăstrelul transilvan (Pseudophilotes bavius subsp. hungaricus) este o subspecie endemică (aboriginală), care trăiește numai pe Câmpia Transilvaniei, fapt care este oglindit și în denumirea speciei. Zboară de la mijlocul lui aprilie până la mijlocul lui mai, și este strâns legat de stepele în care trăiește planta-gazdă, jaleșul cârn (Salvia nutans). Ouăle sunt depuse pe mugurii plantei, deoarece larvele se hrănesc cu flori și semințe necoapte. Se împupează la nivelul solului. Este destul de sedentar, nu parcurge distanțe mai mari de 300 – 400 m în viața lui, astfel fragmentarea habitatelor înseamnă o amenințare deosebit de serioasă pentru supraviețuirea speciei. Râpa Lechința adăpostește populația cea mai estică, descoperită în 2019. Specia a fost descoperită și în aria protejată de interes local Râpa Dateșului, care nu este parte a sitului de importanță comunitară, de aceea este foarte indicată includerea acestei zone în situl Natura 2000. Este o SPECIE OCROTITĂ; CAPTURAREA ESTE INTERZISĂ!

Dintre speciile pantelor erodate este demnă de menționat unghia găii roșie (Astragalus monspessulanus), planta-gazdă a gălbiorului de stepă (Colias chrysotheme), o specie de fluture ocrotită la nivel național.
Sunt de asemenea specii de plante caracteristice coșaciul (Astragalus austriacus), dumbățul (Teucrium chamaedrys), sugărelul (Teucrium montanum), jaleșul de câmp (Salvia nemorosa), jaleșul bălan (Salvia austriaca), șopârlaiele (Veronica orchidea), scorsonera (Scorzonera laciniata), floarea călugărului (Nonea pulla), și cimbrișorul (Thymus pannonicus). Ultima, planta-gazdă a albăstrelului mare al cimbrișorului (Maculinea arion), specie de fluture ocrotită. Bortocina sălbatică (Onobrychis viciifolia) este planta-gazdă a albăstrelului pitic al sparcetei (Cupido osiris), o altă specie de fluture ocrotită la nivel național.

Albăstrelul mare al cimbrișorului (Maculinea arion) preferă pajiștile însorite, bogate în tufe de cimbrișor (Thymus sp.) sau busuiocul pădurii (Origanum vulgare). Zboară de la sfârșitul lui aprilie până în iulie-august, iar masculii parcurg distanțe mari. Femela își depune ouăle pe floriile timpurii ale cimbrișorului. Larvele se dezvoltă unul câte unul în interiorul unor flori separate, deoarece nu tolerează alți indivizi pe lângă ele, și mănâncă larvele mai mici (canibalism larvar). După a treia năpârlire larva cade pe sol, unde așteaptă furnica-gazdă să o transporte în adăpost. Larva are o relație complexă cu furnicile din genul Myrmica, păcălindu-le să o ducă în furnicar, unde își petrece marea parte a vieții. Consumă ouăle și larvele furnicilor, iernează și se împupează tot în furnicar. Furnicile – care se orientează preponderent pe baza mirosurilor – sunt ușor duse în eroare prin secrețiile produse de larva fluturilor, consumate de furnici, care nu își dau seama că adăpostesc un dușman. În concluzie, pentru supraviețuirea albăstrelului mare al cimbrișorului nu este destulă creșterea plantei-gazdă, ci este nevoie și de prezența furnicii-gazde. Deși în țara noastră încă trăiesc populații însemnate ale acestui fluture, intensificarea agriculturii și aratul fânațelor și a pășunilor reprezintă o amenințare semnificativă. SPECIE OCROTITĂ, CAPTURAREA ESTE INTERZISĂ!

Pelinul stepic (Artemisia austriaca) și pelinul de câmp (Artemisia campestris) sunt specii frecvente, mai rar, se întâlnește și ciurlanul (Bassia prostrata). Pe coastele însorite și în partea superioară a versanților crește pirul crestat (Agropyron cristatum).
Pâlcurile dominate de pir crestat (Agropyron cristatum) reprezintă fragmente ale habitatului de interes comunitar (Natura 2000) 6250* Pajiști stepice panonice pe loess.

Deseori se întâlnesc frunzele lanceolate ale stânjenel pitic (Iris pumila). Toate aceste specii de plante sunt caracteristice versanților stepici. Din punct de vedere al conservării aceste stepe sunt deosebit de importante, deoarece ele constituie habitatul de desemnare, de importanță comunitară a sitului: 62C0* Stepe ponto-sarmatice.

În Transilvania ochiuri de stepă cu colili se găsesc sporadic, și colonizează pantele cele mai abrupte, erodate, uscate și însorite. De obicei sunt suprapășunate, și pe relieful surpat eroziunea este accentuată de târlitul animalelor. Protejarea acestor habitate este importantă nu numai pentru conservarea vegetației stepice, ci și pentru ocrotirea speciilor de fluturi legate de aceste plante.

Pajiști de silvostepă cu tufărișuri se găsesc pe versanții ondulați cu expoziție nordică, nord-vestică. Aceste pajiști sunt mai dense și închegate, deosebit de bogate în specii deoarece adăpostesc un amestec al speciilor de pajiști uscate și stepe, specii de fânețe, și specii de liziere de păduri.

Specia de iarbă caracteristică este obsiga (Bromus erectus), și grâul cucului (Sesleria heufleriana) (1.). Putem observa aici o serie de specii de plante monocotiledonate și dicotiledonate. Dintre acestea se înfloresc cel mai devreme, primăvara timpurie sâsânelul (Pulsatilla montana) (2.) și primăvăratica (Adonis vernalis) (3.). Este frecvent aglazul (Filipendula vulgaris) (4.), salvia șerpească (Salvia pratensis) (5.), și busuiocul fetelor (Stachys officinalis), care sunt specii de fânațe.

Întâlnim de asemenea un șir de plante de pajiști uscate, cu caracter stepic, de exemplu scăișorul roșu (Jurinea mollis subsp. transylvanica) (6.), faptnicul de câmp (Stachys recta) (7.), buruiana pentru vânt (Inula ensifolia), ruta de livezi (Thalictrum minus), cimbrișorul (Thymus pannonicus), dumbățul (Teucrium chamaedrys), măciulia (Thesium linophyllon) (8.), ferăstrăul (Helianthemum nummularium) (9.), clopoțeiul de coastă (Campanula sibirica) (10.), inul păros (Linum hirsutum) (11.), și moțul curcanului (Polygala major) (12.). Fir cu fir se infiltrează în aceste pajiști și coama de aur (Aster linosyris).

Caracteristică este prezența plantelor de liziere de păduri. Dintre acestea putem întâlni ciorobotul (Centaurea spinulosa), solovârnița (Phlomis tuberosa) (1.), buchetul pădurii (Chrysanthemum corymbosum), barba câinelui (Vincetoxicum hirundinaria) (2.), bărbănocul de câmp (Vinca herbacea) (3.), trifoiul alb de câmp (Trifolium montanum) (4.), lemnul boului (Chamaecytisus austriacus) (5.), și iarba hrănitoare de cerbi (Peucedanum cervaria), dar se găsește de asemenea brebenelul (Anemone sylvestris) (6.), izma sălbatică (Nepeta nuda) (7.), și ruja lăptoasă (Scorzonera purpurea) (8.). Aceste specii de talie înaltă sunt mai frecvente în liziera tufărișurilor și a pădurii, pe creste și în partea superioară a pantelor.
Tot în apropierea crestelor crește o populație mai mare de varză tătărească (Crambe tataria), și o populație mai mică de coada șarpelui (Echium russicum). Ambele specii sunt stepice ocrotite Natura 2000, importante în desemnare sitului.
Paralel curbelor de nivel și în văi se întind șiruri de tufăriș, dominate de porumbar (Prunus spinosa) și păducel (Crataegus monogyna), care formează hățiș închegat. La liziera desișurilor crește măceșul pitic (Rosa gallica) (9.). Această specie de trandafir este scundă, până la glezne, însă cu flori mari și rozalii.

​Varza tătărească (Crambe tataria) este o specie relictară din perioada interglaciară, cu areal ponto-panonic, adică era răspândită în regiunea panonică și în zona Mării Negre în perioada mai caldă dintre epoci de gheață. În zilele noastre a supraviețuit numai în habitatele cele mai calde și însorite, neperturbate de om. Aparține familiei de crucifere, deci este înrudită cu varza de grădină. În primii ani ai vieții crește numai frunze și acumulează nutrienții în rădăcina pivotantă groasă și ramificată. Aceasta poate fi cauza pentru care în perioadele de sărăcie, rădăcina măcinată a servit ca hrană pentru oameni. Înflorește din aprilie până în iunie, formează tufe dens ramificate, cu numeroase flori mici, albe. Fructele mici numite silicule au formă globulară. La coacerea fructelor, tufele plantei se usucă, se desprind de rădăcină și se rostogolesc în vânt, împrăștiind semințele. Este mai puțin pretențios față de nutrienții din sol (s-a adaptat la soluri sărace cu loess), însă are nevoie de suprafețe goale pentru germinare, fiind un competitor slab. Este o specie de PLANTĂ OCROTITĂ, COLECTAREA ESTE INTERZISĂ!

Coada șarpelui (Echium russicum) este de asemenea o specie relictară interglaciară, cu răspândire ponto-panonică din pajiști și tufărișuri stepice. Aparține familiei de Boraginaceae, precum și rudelor cu flori albastre (E. vulgare), sau cu flori albe (E. italicum), însă pe când aceste două sunt buruieni ruderale, capul șarpelui cu flori roșii este o specie mult mai rară. Populația din aria protejată Râpa Lechința este foarte mică, de numai câteva zeci de exemplare. Florile de culoare roșu-închis sunt grupate într-o inflorescență lungă, cilindrică, iar tulpina pătată cu roșu și frunzele lanceolate sunt acoperite de sete aspre (caracteristic familiei). Înflorește în iunie – iulie. Fructele numite achene se dezvoltă în interiorul florlior concrescute într-un tub, și se formează câte patru. Este o PLANTĂ OCROTITĂ, COLECTAREA ESTE INTERZISĂ!

Mozaicul pajiștilor și a tufărișurilor stepice, cu o diversitate ridicată reprezintă habitatul protejat (Natura 2000) 6210 Pajiști xerofile seminaturale și facies cu tufișuri. Bogăția floristică a acestor pajiști este rezultatul folosinței extensive timp de sute de ani, prin cositul și pășunatul scăzut. În conservarea lor are un rol principal păstrarea formelor tradiționale de utilizare a pajiștilor, deoarece suprapășunatul rezultă în eroziunea pantelor și dispariția speciilor de silvostepă, iar în abandon total ar fi acoperite de desișul tufelor.

Tufărișurile în stratul lor ierbos găzduiesc specii de stepă și silvostepă. Pe versanții sudici și pe creste se găsesc tufărișuri dominate de mojdrean (Fraxinus ornus). Spre deosebire de frasinul din luncile râurilor, mojdreanul suportă seceta, și florile au tepale.
În aceste tufărișuri de creastă se găsesc alți arbuști, precum porumbarul (Prunus spinosa), păducelul (Crataegus monogyna), dârmosul (Viburnum lantana) sau arțarul tătăresc (Acer tataricum). Aceste din urmă sunt specii comune și în stratul arbuștiv al pădurilor termofile.

Urmând crestele, la liziera pădurilor calde și a tufărișurilor de mojdrean cresc tufărișurile de migdal pitic (Prunus nana). Această tufă scundă de până în genunchi se ascunde în vegetația înaltă. Are frunze lanceolate, serate pe margini, și se cunoaște primăvara după flori roze. Ca și migdaluele, are fructul acoperit cu o coajă pufoasă, dar spre deosebire nu este comestibil. Această plantă fiind răspândită sporadic în partea superioară a pantelor însorite, este periclitată în toată țara de suprapășunat, respectiv de întinderea terenurilor arabile și de chimicalele care se infiltrează din acestea. Populațiile de migdal pitic din aria protejată Râpa Lechința sunt restrânse și produc foarte puține fructe, de aceea dacă îi întâlnim pe parcursul excursiilor, să nu le culegem.
În partea nord-estică a ariei protejate, pe pantele din vecinătatea pădurii, în expoziții nordice – nord-vestice găsim tufărișuri de alun (Corylus avellana). În stratul ierbos iarăși întâlnim speciile cunoscute din pajiștile de silvostepă, astfel este prezent moțul curcanului (Polygala major), sau stânjenelul pitic (Iris pumila). Aici crește și ghințura vânătă (Gentiana cruciata), planta-gazdă a albăstrelului comun de gențiană (Maculinea alcon), specie de fluture ocrotită. Dacă suntem atenți, putem observa ouăle mici și albe ale fluturelui, care sunt depuse unul câte unul pe mugurii și frunzele ghințurii. Asemănător cu albăstrelul mare al cimbrișorului, albăstrelul comun de gențiană are o relație parazitică cu furnicile. În reproducere lui, dependent de furnici este și albăstrelul zefir (Plebejus sephirus), o specie ocrotită, observată în zonă numai în aria protejată de interes local Râpa Dătășeni.

Aceste tufărișuri calde, dominate de mojdrean, până la migdal pitic, bogate în specii de stepă, reprezintă habitate protejate de interes comunitar (Natura 2000), numite 40A0* Tufărișuri subcontinentale peripanonice.

Păduri calde, de foioase acoperă dâmbul din partea nord-estică a ariei protejate, și poalele râpei. În stratul coronamentului se găsesc stejari (Quercus robur) bătrâni înalți, locuri de întâlnire preferate pentru rădașcă (Lucanus cervus), gândacul ocrotit.
În coronament se găsesc și alte specii de foioase, cel mai frecvent carpenul (Carpinus betulus), dar sunt multe exemplare de cireș de pădure (Cerasus avium). Este caracteristic dârmozul (Viburnum lantana), arțarul tătăresc (Acer tataricum), jugastrul (Acer campestre), mojdreanul (Fraxinus ornus), alunul (Corylus avellana), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), păducelul (Crataegus monogyna), copacul țiganului (Cornus mas), și clocotița (Staphylea pinnata). Cel din urmă se recunoaște ușor după fructul umflat ca o vezică, în care zornăiesc semințele coapte.
Rădașca (Lucanus cervus) este o insectă xilofagă: larvele se hrănesc cu lemn putrezit, iar adulții ling seva copacilor. Dezvoltarea este foarte lentă, larvele cresc în sol pe o durată de chiar 5 ani. Adulții trăiesc numai câteva săptămâni, și în această perioadă se petrece bătălia spectaculoasă a masculilor. Gândacii mari scot sunete țăcănitoare, și încearcă să se prindă unul pe celălalt cu mandibulele puternice pentru a se împinge de pe crengi. Masculul victorios va fecunda femela, care nu dispune de „coarne” (neavând nevoie de ele), dar se poate recunoaște după antenele în formă de pieptene. Rădașca este strâns legată de copaci bătrâni, astfel amenințarea cea mai mare asupra ei este descreșterea suprafețelor de păduri bătrâne. Nu numai că este cel mai mare gândac din România, dar este și o specie Natura 2000, de interes comunitar. Ca SPECIE OCROTITĂ; COLECTAREA ESTE INTERZISĂ!

Stratul ierbos este deosebit de bogat, dens și verde chiar și în mijlocul verii. Aspectul de primăvară este dominat de plante cu bulbi (geofitoane), de exemplu viorelele (Scilla bifolia) (1.), dar primăvara timpurie, înaintea dezvoltării frunzelor își deschide florile, tufa de dafinul lupului (Daphne mezereum) (2.). Dintre plantele de pădure din primăvară se mai întâlnesc plămânarea (Pulmonaria officinalis), calcea căprească (Asarum europaeum), fusoița neagră (Lathyrus niger), vrăcioaica (Circaea lutetiana), roibița (Asperula odorata) (3.), și chiar cojocul cucului (Fritillaria montana) (4.).

Spre vară stratul ierbos devine dominat de stirigoaie (Polygonatum sp.) (5.) la care se amestecă lăcrămioarele (Convallaria majalis), ciucureii de pădure (Lilium martagon) (6.), sau stânjenelul de pădure (Iris graminea) (7.). Dârbovnicul (Melittis melissophyllum) (8.) este o plantă medicinală cu miros plăcut de lămâi. Cel mai caracteristic este, însă, merișorul albastru (Lithospermum purpureo-coeruleum) (9.), frecvent și pe liziera pădurii, cu fructe mici, albe, lucioase, globuloase și foarte tari, asemenea unor mărgele.

La poalele râpei pădurea este mai umbrită, dar merișorul albastru vegetează dens și aici. În stratul coronamentului însă apar arborii galeriilor de luncă, precum frasinul (Fraxinus excelsior) și salcia albă (Salix alba). Proximitatea luncii inundabile este marcată și de țesătura densă a lianelor, dintre care hameiul (Humulus lupulus) și curpenul de pădure (Clematis vitalba) acoperă arbuștii mai scunzi. Acest habitat de pădure este tocmai potrivit pentru fluturele zebră (Neptis sappho), o specie ocrotită. Mărul lupului (Aristolochia clematitis) este o liană mai scundă, pe care o putem întâlni nu numai în pădurile de luncă, dar și la liziera acestora sau pe taluzul digurilor și a drumurilor. Este planta-gazdă exclusivă pentru fluturele mărului lupului (Zerynthia polyxena), specie ocrotită.

Fluturele mărului lupului (Zerynthia polyxena) zboară în mai – începutul lui iunie, dis-de-dimineață, și după-amiază. Ca sursă de nectar preferă gherghetinul (Geranium sp.), mănăreii (Lathyrus sp.) și lucernele (Medicago sp.), dar nu se distanțează mai mult de 100 m de pâlcurile plantei-gazdă, mărul lupului (Aristolochia clematitis). Ouăle le depune pe exemplarele însorite, unul câte unul. Larvele tinere consumă părțile interne ale florilor, în același timp polenizându-le. Se împupează după aproximativ o lună, sub pietre, sau pe tulpina plantei-gazdă, și iernează sub formă de pupă. Din cauza intensificării agriculturii, taluzele și fâșiile dintre terenurile arabile – habitatele mărului lupului – s-au diminuat puternic, iar fluturele mărului lupului a ajuns să fie periclitat la nivel național. Este o SPECIE OCROTITĂ, CAPTURAREA ESTE INTERZISĂ!
Diferitele tipuri de păduri de foioase termofile, de la stejerete pe versanții calzi, până la pădurile cu stejar, care reprezintă o tranziție între pădurile calde de foioase și galeriile de luncă cu esență tare, se încadrează în habitatul de interes comunitar, Natura 2000 numite 91I0* Păduri stepice euro-siberiene de Quercus spp..

Amenințări:
Deși aria protejată Natura 2000 Râpa Lechința are o suprafață relativ redusă, bogăția de specii este remarcabilă, atât din punct de vedere floristic, cât și din punct de vedere entomologic. Pajiștile – de la stepele cu colilii până la pajiștile de silvostepă – , împreună cu tufărișuri adăpostesc o serie de specii de plante și insecte rare, ocrotite. Aceste habitate sunt periclitate de suprapășunatul oilor în partea nord-estică, deoarece în urma târlitului se accentuează eroziunea, iar oile rad pajiștea foarte scurtă, astfel scade drastic viabiliatea speciilor de plante, totodată se înrăutățește habitatul potrivit speciilor de fluturi. Se poate observa diferența în partea nord-vestică a ariei protejate, unde pășunatul mult mai extensiv al vacilor menține o pajiște mai înaltă cu o bogăție de plante înflorite.
În zonele de pădure, mai ales la poalele râpei se răspândesc plantele invazive, unde suprafețele nude de sol favorizează creșterea speciilor care lăstăresc și drajonează cu eficiență rmare. Astfel la marginea pădurii observăm salcâmul (Robinia pseudo-acacia) și salcia mirositoare (Elaeagnos angustifolia), pe surpări se răspândește alionul (Ailanthus altissima), iar pinul negru (Pinus nigra) a fost plantat probabil pentru combaterea surpărilor de teren.
Plantele invazive se răspândesc și mai accentuat de-a lungul cursului de râu. Deși malurile Mureșului ar trebui să fie acoperite de galerii de luncă dense și late, pădurile de luncă s-au redus la numai un șir de arbori sau o fâșie de tufărișuri de salcie, în care se extind din ce în ce mai mult plantele invaziv lemnoase – mai ales arțarul american (Acer negundo), dar și ierboase – mai ales topinamburii (Helianthus tuberosus), bostănașul spinos (Echinocystis lobata), și albăstreaua din America de Nord (Aster lanceolatus agg.).
Din păcate nu putem trece cu vederea nici cantitățile mari de deșeuri care sunt spălate din localitățile din amonte în timpul fiecărei viituri, și care se agață de ramurile tufelor de pe malul râului.
Puteți merge în excursie la aria protejată Râpa Lechința – cel mai ușor se poate ajunge din Iernut, pornind spre Band, pe drumul 152A, urcând pe jos din satul Lechința. Drumul spre dreapta din capătul sudic al satului ajunge lângă pădurea de sub râpă, iar de la ferma din capătul nordic se poate urca la dealurile cu stepe și păduri termofile.

Pe parcursul excursiilor evitați aprinderea focului și să nu lăsați deșeuri!