Soluţii – Runda 6 – 2008
Începători
Pe pasărea din imagine se poate observa că este un pescăruş în penaj de adult. Deşi este în năpârlire, forma şi culoarea ciocului, a picioarelor perecum şi coloritul aripii ne pot da multe indicii.
Ciocul este de culoare deschisă, gălbui, relativ fin iar picioarele întunecate, negricioase.
Majoritatea pescăuşii de talie mică au ciocul predominant roşu-portocaliu sau roşu negricios iar picioarele roz-roşiatic. Pe lângă acesta vârful remigelor au cu totul altfel de colorit, motive pentru care aceste pot fi excluse cu uşurinţă.
Pescăruşii de talie mare pot fi excluse datorită formei, coloritului ciocului, al capului, unele specii datorită coloritului mantei şi al remigelor care formează vârful aripii.
Rămân astfel doar puţine specii. Pescăruş sur mare (Larus delawarensis) are ciocul galben în penaj de adult, dar pe cioc prezintă un inel de culoare închisă, bine vizibil. Pe lângă acesta are irisul deschis, picioare galben-verzui, coadă proporţional mai lungă, iar pe vârfurile remigelor negre prezintă pete mici albe.
Pescăruş sur (L. canus) are aripa superioară de un gri mai închi, picioare verzi-gălbui, vârful negru al aripii prezintă pete albe, cel de pe prima remige fiind bine pronunţată. Pe lâmgă acesta, în partea din spate al capului (zona urechilor) nu prezintă o porţiune de culoare gri şters având tot capul de culoare albă sau (în penaj de iarnă) cu striaţii dese şi mărunte de culoare gri, dând aspect unui “cap murdar”.
Cu un aspect general cu cel al păsării din imagine în Palearcticul de Vest sunt întâlnite doar două specii.
Pescăruşul tridegetat cu picioare roşii (Rissa brevirostris) care se poate exclude datorită culorii mantei care este de un gri închis, porţiunea neagră de pe vârful aripii care este mai întinsă, coloritului picioarelor care sunt roşii şi datorită ciocului mai scurt, care este gros şi bombat.
Râmăne astfel doar pescăruş cu trei degete (Rissa tridactyla), pe imagine fiind un exemplar adult în penaj de tranziţie, fiindu-i caracteristic speciei coloritul capului tipic acestui penaj, vârful aripilor negre fără pete albe, cioc gălbui şi picioare negricioase.
Pe lângă răspunsurile corecte, pasărea a mai fost determinată ca pescăruş cu cap negru (Larus melanocephalus).
 |
 |
Foto: Manci Cosmin Ovidiu, Iunie 2008, Irlanda
Dacă ne uităm atent putem să ne dăm seama, că pe imaginea concursului este vorba de o fâsă (Anthus sp.) în penaj de juvenil.
Juvenilii unor Turdidea din Europa şi speciile de sturzi din genul Catharus pot fi excluse datorită lipsei oglinzii deschise de pe rectricele marginale precum şi după lungimea ghearelor posterioare care la aceste specii este scurtă şi mult curbată.
Datorită faptului că identificarea corectă al acestor specii în unele penaje şi în unele vârste este dificilă, este indicat să-l examinăm fiecare mic detaliu în parte.
Putem observa, că pasărea din imagine are penaj întunecat motiv pentru care fâsele cu penaj de culoare deschisă precum fâsa cu cioc lung(Anthus similis), fâsa asiatică (A. richardi) şi fâsa de câmp (A. campestris) pot fi eliminate uşor.
Fâsa lui Blyth (A. godlewskii) are ciocul foarte fin,piept striat cu stropi mărunte, picioare deschise şi sprânceană deschisă, de regulă bine vizibilă în partea de după ochi.
Fâsa roşiatică (A. cervinus) are colorit diferit în orice penaj fapt pentru care poate fi exclus cu uşurinţă.
Unele fâse precum fâsa siberiană (A. gustavi), fâsa de pădure (A. trivialis) şi fâsa de luncă (A. pratensis) au picioare predominant de culoare roz sau de culoarea cărnii, piept cu nuanţe gălbui, striate cu pete întunecate şi burtă alb curată. Deşi nu au sprânceană pronunţată, culoarea capului este mai deschisă cu striaţii longitudinale fine.
Fâsa de Canare (A. berthelotti) are ciocul foarte fin şi ascuţit, sprânceană albicioasă evidenţiată, piept alb cu striaţii mărunte închise. Are de asemenea picioare de culoare deschisă şi culoarea capului mult mai deschis.
Fâsa cu spate măsliniu (A. hodgsoni) are picioarele de culoare roz, srânceană albicioasă bine vizibilă iar în zona urechilor prezintă o pată deschisă. Burta şi pieptul sunt de culoare deschisă, acesta din urmă prezintă striaţii marcante închise care se întind până la burtă.
Râmân astfel cele trei specii cu penaj predominant închis.
A. rubescens are două subspecii care se disting uşor între ele. A. r. rubescens are sprânceană mică deschisă de regulă vizibilă şi zona din jurul ochilor de culoare deschisă. Pieptul este albicios, gălbui sau gri-albicios cu pete mai închise. Coloritul general al acestei specii este mai deschis decât cel al păsării din imagine şi de multe ori picioarele au culoare neagră sau vişiniu-negricios.
A. r. japonicus are penaj întunecat, picioare de culoare maroniu-negricios, piept (albicios) şi burtă mai deschisă decât cel al păsării din imagine dar tot cu striaţii marcante. Pe laturile gâtului prezintă o pată mare neagră. Ambele subspecii au rectricele laterale albe.
Rămân astfel doar cele două specii europene, fâsa de munte şi fâsa de stâncă, care cu puţin timp în urmă (asemenea A. rubescens) au fost considerate acelaş specie şi a căror identificare este de multe ori foarte grea.
Exemplarele tinere al fâsei de munte(A. spinoletta) au colorit general mai deschis, cu creştet striat pe un fondal mai descis, baza mandibulei inferioare de culoare galbenă, piept şi burtă mai deschisă şi inel orbital mai puţin pronunţat. Pe lângă acestea, marginile supraalarelor mijlocii al aripii sunt de culoare albă sau albicioasă iar rectricele laterale albe.
În consecinţă, rămâne doar o singură specie, fâsa de stâncă (Anthus p. petrosus), pe imagine fiind un exemplar juvenil. Coloritul general întunecat al capului, obrajilor şi al spatelui, pieptul gri încis, burta alb-murdar, marginile supraalarelor mijlocii şi rectricele de culoare gri, precum şi inelul orbital alb foarte pronunţat sunt caracteristice speciei.
Notă: Culoarea picioarelor la aceste două specii din urmă sunt de regulă închise, fiind mai închise (negricioase) la fâsa de stâncă şi de un vişiniu închis-negricios sau gri-maroniu la cel de munte. Însă acesta poate varia în funcţie de anotimp, vârstă sau chiar şi individ. La pasărea din imagine culoarea tarsului este roşu-maroniu încis care în acest caz nu este indicat a fi utilizat ca şi cheie de determinare sigură în identificarea a celor două specii.
Pe lângă răspunsurile corecte, pasărea a mai fost identificat ca fâsă de munte(A. spinoletta), fâsă de pădure (A. trivialis), fâsa de luncă (A. pratensis) şi sturz pitic melodios (Catharus ustulatus).
 |
 |
Foto: Manci Cosmin Ovidiu, Iunie 2008, Irlanda
Soluţii – Runda 5 – 2008
Începători
Deja la prima privire putem să ne dăm seama că pe imagine este un pescăruş de talie mare în penaj de adult.
Deşi identificarea corectă a pescăruşilor mari nu este deloc uşoară, unele caractere care se văd pe pasărea din fotografie (coloritul picioarelor şi al remigelor, cel al irisului, forma ciocului etc.) ne pot da foarte multe indicii prin care multe dintre specii pot fi eliminate.
În primul rând după forma, coloritul şi mărimea ciocului speciile de talie mijlocie precum pescăruş sur şi pescăruşul sur mare (Larus canus şi L. delawarensis) pot fi eliminate uşor.
Adulţii speciilor mari de culoare predominant albă sau gri deschis, cum sunt L. glaucescens, L. hyperboreus, L. glaucoides şi L. thayeri pot fi eliminate datorită coloritul picioarelor roz şi vârful remigelor deschise, fără sau doar cu puţin negru pe ele.
Pescăruşul argintiu din Europa şi specia americană (L. argentatus şi L. smithsonianus) au predominant piciore de culoare roz, uneori cu nuanţe de gri, verzui sau gălbui. Rareori L. argentatus poate avea picioare galbene, dar şi în acest caz aceste specii pot fi eliminate datorită faptului, că primele 3-4 (5) remige au multă culoare neagră pe vârf, fiecare cu pete albe mari, bine vizibile în penajul proaspăt, neuzat. Totodată ciocul este mult mai robust şi nu prezintă transluciu întunecat în dedesubtul remigelor.
Două specii mari cu mantă gri, precum Larus vegae şi Larus cachinnans au culoarea piciorelor predominant roz, uneori cu nuanţe de gălbui (mai ales la L. cachinnans), însă fără transluciu întunecat în partea de jos al remigelor. Pe vârful primelor 4-5 remige (care formează vârful aripii) prezintă pete albe. Pescăruşul armenian (L. armenicus) se exclude după faptul, că are irisul închis, vârful ciocului închis, cu un inel negricios iar un număr minim de 4 pene care formează vârful aripii prezintă mult negru sau sunt complect negre cu pete albe pe vârf care însă pot lipsi sau se limitează doar la prima remige.
Pescăruşul cu picioare galbene (L. michahellis) are de cele mai multe ori picioare galben intens ca cel din imagine, însă se poate exclude datorită ciucului mai masiv cu gonys pronunţat, lipsa transluciului închis de pe remige (privit din jos) şi faptului, că pe lângă pata albă evidentă de pe vârful primei remige mai are astfel de pete de dimensiuni mai mici şi pe vârful celorlalte 3-5 pene.
Rămân astfel speciile cu mantă închisă (gri întunecat sau negru) care prezintă transluciu închis pe partea de jos a remigelor, transluciu dat de manta închisă a păsării.
Pecăruşul negru (L. marinus) are talie mai mare şi este mai robust, cu aripi mai lungi, cioc puternic, picioare roz, iris mai închis şi prezintă pe vârful remigelor primare multe pete albe care formează de multe ori o bandă terminală albă, vizibilă.
L. dominicanus poate are picioare verzi sau gri, uneori cu nuanţă gălbui, dar niciodată de un galben intens. Irisul este închis iar ciocul lat, înalt şi masiv. Pe vârful remigelor primare prezintă de regulă 3-5 pete albe mici, dar totdeauna vizibile în penaj neuzat.
L. schistisagus are picioarele roz şi prezintă pe marginea posterioară al aripilor o bandă terminală lată, albă, care se extinde şi pe remigele primare interioare. Totodată pe vârful aripii prezintă mult alb.
L. occidentalis seamănă mult cu specia din imagine, însă are ciocul mai lung şi mai robust, picior predominant roz şi are pete albe pe vârfurile primelor 5-6 remige primare.
Rămân aşadar două specii dintre care unul (L. heuglini) a fost declarat relativ recent specie separată, înainte fiind considerat subspecie al pescăruşului negricios (L. fuscus).
L. heuglini are manta de un gri închis şi nu negru, fapt pentru care transluciul închis al aripii de jos este mai puţin în contrast. Acesta de multe ori prezintă pată albă în apropierea vârfului remigei şi pe remiga a doua. Manta fiind mai deschisă, dedesubt se poate observa un contrast al primelor remige negre cu restul aripii (mai gri), care la pasărea din imagine nu este foarte pronunţată.
În consecinţă, după piciorul galben intens, cioc relativ fin cu gonys slab pronunţat, transluciu închis pe aripa inferioară şi prezenţa al doar unei pete mici albe pe prima remige putem determina pasărea din imagine a fi un adult de pescăruş negricios (Larus f. fuscus) în penaj de vară.
Pe lângă identificarea corectă, pasărea a mai fost identificată a fi pescăruş cu picioare galbene (Larus michahellis).
 |
 |
Foto: Kelemen A. Márton, Aprilie 2008 – Sfântu Gheorghe (Delta Dunării), Romania
Avansaţi
Datorită formei corpului şi al coloritului putem să ne dăm seama că pe imagine se află o chiră (Sterna sp.), de talie relativ mică, în penaj de juvenil. Deci în continuare vom discuta doar acest penaj.
Datorită cozii adânc scobite toate cele trei specii de chirighiţe (Chlidonias sp.) se exclud cu uşurinţă.
De asemenea chira de mare, chira moţată şi cea elegantă (S. sandvicensis, S. bergii, S. elegans) au picioarele negre şi în penajul de juvenil (S. elegans poate avea colorit gălbui) motiv pentru care pot fi eliminate. Pescăriţele de talie mai mare cum sunt pescăriţa mare, pescăriţa regală şi cea bengaleză (S. caspia, S. maxima, S. bengalensis) care pe lângă faptul că au picioare mult mai lungi au şi coloritul penajului altfel decât cel al păsării din imagine.
Rămân aşadar speciile de talie mică şi mijlocie.
Juvenilii chirei de lac (S. forsteri) au creştetul gri murdar, picioare portocalii, în loc de şapcă neagră prezintă doar o mască neagră în jurul ochilor şi pe spate au pene de culoare maronii.
Chira cu obraji albi (S. repressa) are picioare mai lungi, predominant portocalii, iar remigele sunt gri deschişi de culoare identică, deseori însă mai deschise decât restul aripii. Coada este procentual mai scurtă de culoare gri închis.
Sterna aleutica are picioare de culoare roşiatică-portocalie, prezentând culoare maroniu-gri pe penele spatelui. Coada este alb murdar sau gri deschis şi mai puţin scobită.
Sterna antillarum, S. saundersi şi S. albifrons (chira mică) au picioele galbene sau predominant de culoare gălbui şi penele spatelui cu aspect solzat dat de către margine neagră în forma literei “u” a penelor gri de pe spare. Totodată au coada albă, scurtă şi doar uşor scobită.
Chira roz (S. dougallii) are pe marginea interioară al remigelor primare o bandă albă relativ lată care la pasărea din imagine lipseşte complet. Penele spatelui sunt de un crem-gălbui şi gri cu desene marcante închise, dând părţii superioare corpului aspect solzat. Picioarele cunt gri-roz închis sau negricioase.
Chira de baltă (S. hirundo) are tarsul mai lung, de culoare roz închis, roşiatic-portocaliu. Porţiunea închisă, în forma unei benzi negricioase de la încheietura aripii (zona carpală) este bine vizibilă şi pronunţată. În penajul de juvenil uzat (cum este şi pasărea din imagine) pe spate prezintă mai multe pene cu vârful închis şi remigele sunt vizibil mai închise decât restul aripii. Remigele terţiare sunt de un gri deschis, contrar păsării din imagine care are aceste pene de culoare gri închis.
Eliminând toate aceste specii rămâne doar o singură specie cărui îi este caracteristic partea superioară cu desene mai modeste, de un gri predominant mai uniform decât cel al chirei de baltă. Piciorele (gri-roz şi nu roşiatic-portocaliu) scurte dau impresia unei păsări scunde, statură care caracterizează chira polară (Sterna paradisaea).
Pe lângă identificarea corectă, pasărea a mai fost identificată a fi chiră mică (Sterna albifrons) şi chiră de baltă (Sterna hirundo).
 |
 |
Foto: Miholcsa Tamás, Iulie 2006 – Finlanda
Soluţii – Runda 4 -2008
Începători
Măcăleandru (Erithacus rubecula)
 |
 |
Foto: Daróczi J. Szilárd, Octombrie 2007 – Rigmani (MS), Romania
Dacă facem o comparaţia cu mâna în care se ţine pasărea, putem sesiza, că este vorba de o specie de pasăre cântătoare de talie mică. Pe lângă acesta, coloritul predominant maroniu-oliv fără nici un fel de srtiaţii pe spate şi cap şi coada de culoare uniformă exclude foarte multe specii.
Dacă ne uităm atent la coloritul aripii, putem observa, că vârfurile supraalarelor mari prezintă vârfuri cu stropi gălbui, care este caracteristic Turdidae-lor.
Pitulicile (Phylloscopus sp.) au de regulă coloritul penajului cu nuanţe verzui, sprânceană deschisă, multe dintre specii având şi talia mai mică şi compoziţie mai fină decât pasărea din imagine. Astfel, toate speciile din Palearcticul de Vest pot fi excluse cu uşurinţă.
Frunzăriţele (Hippolais sp.), lăcarii (Acrocephalus sp.) şi unele specii de greluşei (Locustella sp.) care ar intra în discuţie au un corp mai puţin rotunjit, acestea având mai degrabă o formă alungită şi nu prezintă în nici un penaj pete gălbui organizate în şir pe vârfurile supraalarelor mari de pe aripi. Totodată, unii lăcari au sprânceană ştearsă dar vizibilă, coloritul lor fiind mai mult maroniu-cafeniu cu remige mai închise care nu au nici odată vârfuri cu pete deschise cum se poate observa pe remigele secundare şi terţiare al păsării din imagine. Greluşeii maronii (L. fluviatilis, L. luscinioides, L.fasciolata), dar şi unii lăcari au vârfurile rectricelor rotunjite şi nu ascuţite, cu penele cozii mai scurte pe marginile şi mai lungi în mijloc, dând aspect rotunjit acestuia.
Toate speciile de silvii (Sylvia sp.) se exclud în primul rând datorită coloritului penajului.
Sturzii americani de talie mică (Catharus guttatus, C. ustulatus, C. minimus şi C. fuscescens) se pot exclude în primul rând datorită taliei mai mari, coloritului gri-maroniu sau roşcat (în funcţie de specie)al spatelui şi a cozii, vârful remigelor primare de culoare închisă şi care sunt mult mai lungi, fapt pentru care vârful aripii este mult mai ascuţit şi nu rotunjit.
Sturzul cântător (Turdus philomelos) şi sturzul viilor (T. iliacus) au talia considerabil mai mare, spatele maroniu, aripi mai lungi, coadă mai scurtă, specia din urmă are şi sprânceană albă marcantă.
Guşa-roşie siberiană (Luscinia calliope) se exclude datorită spatelui care are mai multă nuanţă gri, prezenţa sprîncenei albe şi aripii mult mai ascuţite cu remige primare lungi.
Privighetoarea roşcată (Luscinia megarhynchos) are coada de culoare roşcată iar cel de zăvoi (L. luscinia) are penele cozii cu nuanţe roşcate, culoare, care pe coada păsării din imagine lipseşte cu desăvârşire.
Pe lângă coloritul general al păsării, prezenţa petelor gălbui de pe aripi, datorită ochilor mari cu culoare roşcată deasupra şi pene de culoare gri în spatele acestuia şi pe laturile gâtului putem realiza cu uşurinţă că este vorba de un măcăleandru (Erithacus rubecula).
Pe lângă răspunsurile corecte, specia a mai fost determinată a fi pitulice fluierătoare (Phylloscopus trochilus) şi lăcar de stuf (Acrocephalus scirpaceus).
Avansaţi
Erete de stuf (Circus aeruginosus)
 |
 |
Foto: Kelemen A. Márton, Aprilie 2008 – Sfâtu Gheorgre (TL), Romania
Se poete observa că pe imagine este o pasăre răpitoare cu un penaj predominant maroniu cu aripi şi coadă relativ lungă, cu cinci remige bine evidenţiate. Din acest motiv ne limităm doar la Accipitridae.
Hoitarii (Neophron percnopterus) tineri şi imaturi au culoare maroniu şi aripi lungi, însă prezintă pe partea superioară a corpului (spate, aripi) desene de culoare mai deschisă. Zona târtiţei prezintă o bandă albă, iar coara are formă rombică.
Adulţii de uligan pescar (Pandion haliaetus) au partea superioară de un maroniu uniform cu remige barate, coadă mai puţin lungă cu benzi transversale şi partea inferioară albă.
Acvilele mari (Aquila chrysaetos, A. adalberti, A. heliaca.) se exclud datorită structurii corporale robuste şi coloritul care în nici un penaj nu seamănă cu cel al păsării din imagine.
Celelalte acvile (A. pomarina, A. clanga şi A. nipalensis) au coada mult mai scurtă iar penajul general al corpului este diferit de cel al păsării noastre. La toate speciile de acvile aripile sunt mult mai late şi remigele primare mult mai evidenţiate (degetate), de regulă se pot observa cel puţin şase remige distincte.
Varietatea închisă la acvila mică (Hieraaetus [Aquila] pennatus) este de culoare maronie cu aripi şi coadă lungă, însă pe spate şi pe partea superioară al aripilor prezintă desene de culoare deschisă bine vizibile, zona târtiţei este albicioasă, are şase remige bine pronunţate iar remigele primare interioare formează o oglindă translucidă pe aripi. Astfel şi această specie poate fi exclusă.
Tinerii de gaie roşie (Milvus milvus) au coada maroniu-roşcat deschis adânc bifurcată, iar privit de sus pe aripi (supraalare) prezintă un desen caracteristic deschis în contrast evident cu restul părţii superioare.
Gaia neagră (M. migrans) are de asemenea coada bifurcată, uneori slab vizibilă când este închisă, de culoare maronie-brună. Tinerii au stropi deschise pe partea de sus al aripii şi pe spate, iar vârfurile supraalarelor au vârfurile alicioase dând un aspect mosaicat părţii superioare. Adulţii prezintă un colorit mai uniform pe spate, de un maroniu închis cu o porţiune mai deschisă pe aripi şi remige negricioase. De regulă pot fi observate şase remige evidenţiate.
Unele exemplare de şorecarul comun (Buteo buteo) şi şorecarul mare (Buteo rufinus) pot avea un colorit predominant maroniu, însă au coadă mult mai scurtă, cu benzi transversale subţiri şi o bandă terminală neagră mai lată. Aripile au vârful mult mai rotunjit cu remige puţin pronunţate.
Viesparul (Pernis apivorus) are de asemenea aripi şi coadă lungă, specia prezentând şi o gamă foarte variată de culori. Este de remarcat însă faptul, că atât păsările tinere cât şi cele adulte au bandă codală terminală închisă iar spre centrul cozii prezintă alte două dungi transversale destul de pronunţate, vârful cozii fiind totodată mult mai rotunjită. Pe lângă acesta, remigele primare nu sunt mult evidenţiate iar privite de sus sunt barate.
Femelele şi juvenilii speciilor ereţilor (Circus cyaneus, C. pygargus şi C. macrourus), respectiv uliile cântătoare (Melierax metabates şi Micronisus gabar) prezintă coadă cu benzi transversale închise, remige barate şi târtiţa albă.
Rămâne astfel doar o singură specie, şi anume eretele de stuf (Circus aeruginosus), pe imagine fiind un mascul imatur care năpârleşte în penaj de adult. Se poate observa pe remige penele din generaţia tânără (maronii) dar şi cele gri, tipice penajului de adult.
Pe lângă soluţia corectă, participanţii au mai determinat pasărea a fi stârc roşu (Ardea purpurea), gaie neagră (Milvus migrans), gaie roşie (Milvus milvus) şi acvilă ţipătoare mare (Aquila clanga)
Soluţii – Runda 3 -2008
Începători
Cicârlan (Galerida cristata)
 |
 |
Foto: Deák Attila, Martie 2007 – Turda (CJ), Romania
La prima vedere se poate observa, că este vorba de o pasăre de talie mică, cu un corp relativ robust şi cu un penaj modest colorat. Astfel, după coloritul spatelui, remigelor terţiare, flancurilor şi al cozii avem posibilitatea de a elimina multe specii.
Deci speciile de presuri americane (Passerculus, Zonotrichia, Melospiza etc.), precum şi cele din Europa (Emberiza) pot fi excluse.
Presura sură (Miliaria calandra) deşi are de asemenea un colorit modest, asemănător păsării din imagine, are coadă mult mai lungă, remige terţiare mai scurte şi cu vârf ascuţit şi nu rotunjit.
Rămân astfel ciocârliile, iar după uzura pronunţată a penajului putem da seama că este o pasăre adultă în penaj de primăvară. Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis) are remigele terţiare mai scurte fapt pentru care ‘primary projection’- ul este mai mare. Totodată remigele terţiare şi în cazul în care sunt uzate, au marginile mai deschise în contrast cu partea interioară a penei. Rectricele marginale sunt albe.
Remigele terţiare la ciocârlia mică (Alauda gulgula) acoperă aproape în întregime vârful remigelor primare şi în cazul în care sunt uzate, dând un ‘primary projection’ foarte scurt. Marginile remigelor terţiare sunt de regulă mărginite de culoare ruginie. Specia are târtiţa striată cu stropuri mărunte de culoare închisă, iar în penaj de primăvară au partea posterioară a flancurilor alb curat.
Ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla) are flancurile albe şi rectricele marginale de culoare deschisă, albicioasă. Remigele terţiare acoperă în întregime pe cele primare, dând aspectul unui aripi lungi păsării care stă pe sol. Remigele terţiare sunt alungite şi înguste, de regulă cu margini gălbui-nisipiu.
Ciocârlia mică (Calandrella rufescens) şi ciocârliile asiatice (Calandrella acutirostris respectiv Calandrella cheleensis) au talia mică şi compoziţia corpului mai fină, cu ‘primary projection’-ul mic. Remigele acestor specii prezintă nuanţă ruginiu sau nisipiu, iar flancurile sunt unicolorate albe sau crem deschise. Terţiarele sunt alungite şi nu late. Aceste specii au şi un corp mai alungit şi nu robust.
Ciocârlia ruginie (Mirafa cordofanica) şi ciocârlie de stepă (Chersophilus duponti) se exclud datorită coloritului penelor spatelui şi a cozii, care şi în penajul uzat sunt mai închise decât la specia din imagine.
Femela ciocârliei cu obraz alb (Eremopterix nigriceps) nu prezintă ‘primary projection’, terţiarele acoperind în totalitate remigele primare. Flancurile la această specie sunt albe.
Ciocârlia de bărăgan (Melanocorypha calandra) şi Ciocârlia cu două pete (Melanocorypha bimaculata) au coada foarte scurtă cu rectrice marginale mai negricioase şi un ‘primary projection’ foarte mare, vârful remigelor primare depăşind mult pe cele terţiare. Remigele terţiare prezintă margini mai deschise şi în periada de primăvară când aceste pene sunt uzate.
Ciocârlanul spaniol (Galerida theklae) seamănă foarte mult cu pasărea din imagine, însă acesta are partea inferioară a târtiţei şi penele de acoperire ale cozii (supracodale) de culoare ruginie, flancurile albicioase sau gri uniform şi nu alb cu gălbui, iar terţiarele au de regulă marginile gri în contrast cu centrul panei.
În consecinţă, eliminând toate speciile înşirate mai sus putem identifica pasărea din imagine a fi un ciocârlan (Galerida cristata) în penaj uzat, caracteristic pentru periada primăverii. Se remarcă forma corpului mai bombat, târtiţa şi şi supracodalele gri uniforme şi flancurile albicioase cu striaţii gălbui. Pe partea stângă al păsării, lângă flanc se poate observa şi vârful crestei ridicate.
Toţi jucătorii au identificat specia corect.
Avansaţi
Pietrar cu coadã roşie (Oenanthe xanthoprymna)
 |
 |
Foto: Kelemen A. Márton, Februarie 2008 – Egipt
Dacă ne uităm atent la pasărea din imagine putem da seama că este vorba de un pitrar (Oenanthe sp.), toate celelalte specii cântătoare putând fi astfel excluse. Se poate observa, că este vorba de un exemplar de sex masculin, fapt pentru care în continuare ne vom limita doar la discutarea penajului acestora.
La pietrarul comun (O. oenanthe) doar masculii din subspecia seebohmi au partea anterioară a gâtului negru, dar acestea se exclude datorită creştetului gri-cenuşiu deschis, sprâncenii albe care este destul de lată şi pe frunte, precum şi culorii gălbui palid de pe partea superioară a pieptului.
Pietrarul de deşert (O. deserti) are creştetul de un maroniu-nisipiu deschis, în contrast vizibil cu partea anterioară a gâtului şi cu obrazul de culoare neagră. Gâtul negru are contact cu remigele negre ale aripii printr-o bandă subţire neagră, deasupra căruia de regulă se poate observa o dungă albă. Pe lângă acesta, partea superioară a pieptului are o nuanţă gălbui murdară, ştearsă.
Pietrarul mediteranean (O. hispanica, O. h. melanoleuca) în funcţie de subspecie poate avea creştetul albicios sau gălbui-ruginiu în contrast foarte marcant cu gâtul şi laturile capului negre. Specia nu prezintă sprânceană albă şi aripile negre ies în evidenţă din coloritul foarte deschis al penajului corpului. Pieptul superior prezintă de regulă un colorit gălbui-crem vizibil.
Pietrar negru (O. pleschanka) are creştetul albicios, de regulă cu o şapcă gri de dimensiune variabilă. Însă în orce varietate de culoare partea superioară a capului prezintă mult alb. Când şapca gri are dimensiune mare, ne dă impresia ca pasărea are sprâncene late albe deasupra ochilor care se extind mult şi pe frunte. Însă pasărea din imagine nu prezintă culoare albă extinsă pe cap. Negrul gâtului este unit lateral cu aripile care au culoare identică, pe o porţiune lată, care face ca şi marginile gâtului şi regiunea omoplatului să fie complet negre. Vârful cozii prezintă de regulă o bandă terminală neagră subţire, cu mai mult alb în partea centrală, iar multe păsări au pe piept pene de o nuanţă gălbui deschisă.
Pietrarul de Cipru (O. cypriaca) se poate exlude după caracterele menţionate la specia anterioară. Şi această specie are mult alb pe cap iar pe piept are un colorit ruginiu.
Pietrarul caucazian (O. finschii) şi piertarul sumbru (O. lugens) au creştetul complet alb şi banda terminală a cozii subţire. Masculii de prima iarnă pot avea pe creştet o şapcă de nuanţă gri, însă şi la această specie pe cap domină culorile deschise, în contrast pronunţat cu gâtul şi obrazul negru. Ciocul ambelor specii este foarte fin.
Masculii tineri la pietrarul cu glugă albă (O. monacha) au o şapcă de culoare gri cu o dungă albă lată şi proeminentă deasupra ochilor, culoarea negricioasă-gri al pieptului ajunge aproape la partea de sus al burtei, cioc este lung şi subţire, iar rectricele marginale sunt de un crem-roşcat deschis, fără bandă terminală neagră.
Pietrar cu târtiţă roşcată (Oenanthe moesta) are creştetul de un gri-cenuşiu deschis, de regulă în contrast vizibil cu porţiunea albă care se extinde deasupra ochilor şi în contrast pronunţat cu restul capului care este negru. Şi la această specie coloritul general al părţii superioare ale capului dă un aspect general deschis. Umerii sunt gri, care se disting din aripa mai închisă, negricioasă atât la masculii adulţi cât şi la cei tineri.
Celelalte specii (O. isabellina, O. leucopyga, O. leucura şi O. picta) se exclud datorită coloritului altfel decât cel al păsării din imagine.
Rămâne aşadar o singură specie, pietrar cu coadă roşie (Oenanthe xanthoprymna) subspecia ‘chrysopygia’, pe imagine fiind un exemplar mascul cu creştetul gri închis, în contrast slab cu celelalte părţi ale capului, cu o sprânceană subţire albă şi umeri negre.
Pe lângă identificarea corectă, pasărea a mai fost identificată a fi piertar sumbru (Oenanthe lugens), pietrar de deşert (O. deserti), pietrar negru (O. pleschanka), pietrar de Cipru (O. cypriaca) şi pietrar cu târtiţă roşcată (O. moesta).
Soluţii – Runda 2 -2008
Începători
 |
|
Foto: Deák Attila, August 2007 – Zaboricje, Croaţia
La prima vedere putem sesiza, că pasărea din fotografie este o specie cântătoare cu cioc relativ lung şi cu un corp asemănător sturzilor sau cel al codroşilor (Turdidae).
Unele detalii, precum culoarea generală a corpului, culoarea cozii şi a penelor subcodale ne duc însă aproape de identificarea corectă a speciei. Aşadar ne limităm doar la specii care au penaj întunecat şi forma corpului asemănător cu cel al exemplarului din imagine.
Femela măcăleandrului cu gât alb (Irania gutturalis) are picioare mai lungi, negre, pe flancuri prezintă pene de culoare portocalie, subcodalele sunt albe, nefiind barate, şi are un inel orbital alb pronunţat.
Toate speciile de codroşi (Phoenicurus sp.) se elimină în primul rând datorită culorii cozii.
Pietrarul cu coadă neagră (Cercomela melanura) are tot partea superioară de un cenuşiu mai deschis iar burta, flancurile şi subcodalele sunt albicioase.
Toate speciile de pietrari şi mărăcinari (Oenanthe sp. şi Saxicola sp.) se elimină datorită coloritului general al corpului şi a cozii.
Mierlele şi sturzii (Turdus sp., Zoothera sp., Catharus sp.) pot fi excluse în principal datorită coloritului penajului şi formei corpului.
Rămân astfel cele două specii de mierlă de piatră (Monticola sp.).
Tinerii şi femelele de mierla de piatră (Monticola saxatilis) au coada mai scurtă, de culoare roşcată, cioc mai puţin pronunţat, penaj mai deschis şi subcodale nedungate.
Mierlă albastră (Monticola solitarius) are coada mai lungă de culoare închisă (maroniu la felmele, negru la masculi), colorit general modest, care de la distanţă pare întunecată, subcodale dungate, cioc lung, pe imagine fiind un mascul tânăr pe care se văd deja nuanţele culorii albastre.
Pe lângă răspunsurile corecte, participanţii au mai determinat pasărea a fi mierlă de piatră (Monticola saxatilis).
Avansaţi
 |
 |
Foto: Deák Attila, Mai 2007 – Bod (BV), Romania
Se poate observa că pe imagine este o pasăre răpitoare (Accipitridae) cu un penaj predominant maroniu.
Picioarele păsării sunt îmbrăcate cu pene până la baza degetelor, ceea ce restrânge cercul speciilor doar la acvile (Aquila sp.).
Acvila de munte (Aquila chrysaëtos) până la vârsta de cinci ani are coada cu baza albă şi cu o bandă terminală de culoare neagră. Adulţii au coada de culoare cenuşie, cu o bandă terminală neagră, şi totodată coada acestei specii este mult mai lungă. Remigele au predominant nuanţe gri cu benzi închise mai evidenţiate. Tarsul este mult mai scurt, având un penaj foarte des şi bogat, motiv pentru care specia are un picior gros.
Păsările subadulte şi adulte al acvilei de câmp (Aquila heliaca) şi cele ale acvilei iberice (Aquila adalberti) au de asemenea coada gri cu bandă terminală închisă, iar penajul corpului este diferit colorat.
Faza închisă al acvilei mici (Aquila pennata [Hieraaetus pennatus]) se poate exclude în primul rând datorită faptului, că are un tars foarte scurt si gros, iar pe partea superioară al aripilor prezintă desen caracteristic de culoare mai deschisă. Păsările tinere au marginile remigelor mărginite cu alb.
Acvila de savană (Aquila rapax) chiar şi în penajul de adult are un colorit general mai deschis, maroniu-nisipiu cu penele tarsului şi a gambei foarte abundente şi de culoare deschisă. Penele gambei sunt lungi, iar tarsul scurt şi gros. Remigele au culoare predominant gri.
Acvila de stepă (Aquila nipalensis), deşi are penaj maroniu închis în vârsta de adult şi în cel de subadult, se poate exclude după următoarele caracteristici ale sale. Tarsul este mai scurt, foarte gros şi dens învelit cu pene lungi. Remigele sunt de culoare cenuşie, uniform barate cu dungi negre. Primele remige primare (cele degetate) sunt de asemenea barate, cel puţin la baza lor, baraţii care la pasărea din imagine lipsesc clar. Are de regulă aripi mult mai degetate şi corp robust.
Acvila ţipătoare mare (Aquila clanga) în penaj de juvenil şi până în anul trei se poate exclude în primul rând datorită părţii superioare ale corpului, care este altfel colorat. Cu foarte puţinele excepţii această specie are toate subalarele de culoare închisă, negricioasă sau maroniu închis, mai întunecat decât culoarea remigelor. La pasărea din imagine ecestea sunt maronii deschise, mai deschise decât remigele negricioase. Şi la această specie picioarele sunt mai robuste, iar penele pulpei mult mai abundente. Coloritul aripii superioare la păsările adulte şi subadulte (după anul trei) este întunecat, de un maroniu-negricios uniform. La pasărea din imagine se poate pbserva, că supraalarele sunt de un maroniu deschis. Corpul acvilei ţipătoare mari este de culoare închisă, maroniu-pământiu spre negru, iar cel al păsării din imagine de un maroniu cald, deschis.
În consecinţă, după coloritul general al penajului corpului, picioarele subţiri, lungi şi cu penele tarsului şi al femurului puţin abundente putem determina pasărea din imagine ca fiind o acvilă ţipătoare mică (Aquila pomarina) în penaj de adult.
În afara răspunsurilor corecte, participanţii au mai determinat pasărea a fi acvilă de stepă (Aquila nipalensis), acvilă ţipătoare mare (Aquila clanga) şi erete de stuf (Circus aeruginosus).
Soluţii – Runda 1-2008
Începători
- 12 răspunsuri corect de la 15 participanţi
 |
 |
||
Foto: Deák Attila, August 2007 – Rovanjska, Croaţia
Pe imagine se poate observa, că este vorba de o pasăre cântătoare de talie mică. Târtiţa galbenă, coada relativ scurtă, culoarea piocioarelor ne dă indicii şi ne ajută mult în eliminarea multor specii.
Astfel ne limităm doar la Fringillidae.
Scatiul (Carduelis spinus), deşi are târtiţa galbenă se poate elimina în primul rând datorită lipsei totale a desenului caracteristical de pe aripă. Femelele au tâtriţa mai puţin intensă şi striată, iar masculii au pe creştet o şapcă neagră. Marginile cozii, la bază sunt de culoare galbenă contrar păsării din imagine.
Cănăraş galben(Serinus citrinella) are târtiţa galben-verzuie, coadă mult mai lungă şi prezintă desen caracteristic pe penele de acoperire ale aripii (benzi galbene late).
Canarul (Serinus canaria) are de asemenea coadă lungă, târtiţa este gălbui, gălbui-verzui cu striaţii iar pe spatele este fin vărgat.
Cănăraşul sirian (Serinus syriacus) are târtiţa galbenă, coadă lungă şi îngustă, spatele este cenuşiu, slab vărgat, creştet gri şi marginile remigelor sunt de culoare diferită (ocri-gălbui), formând pe aripă un fel de „oglindă”.
Femelele de forfecuţă (Loxia sp.) prezintă târtiţă galbenă sau gălbui-verzui, având şi coadă scurtă, însă au corpul mult mai robust, toată aripa este de acelaş culoare (maroniu-negricios închis; la forfecuţa bălţată cu două benzi late albe) în contrast cu restul corpului, au spatele fin pătat, cap pronunţat, picioare mai groase.
Pe lângă Fringillidae doar unele specii din genul Emberiza ar mai poate intra în discuţie. Presura galbenă (Emberiza citrinella) care are colorit asemănător, se exclude uşor, având târtiţă roşcată. Celelalte specii de culoare gălbuie se exclud datorită penajului care este diferit de cel al păsării din imagie.
Ca urmare, dintre speciile din Palearcticul de Vest rămâne doar cănăraşul (Serinus serinus).
În afara răspunsurilor corecte, participanţii au mai determinat pasărea a fi florinte (Carduelis chloris), scatiu (Carduelis spinus) şi presură galbenă (Emberiza citrinella)
Avansaţi
- 29 răspunsuri corecte de la 33 participanţi
 |
 |
Foto: Deák Attila, August 2007 – Zidine, Croaţia
Privind imaginea cu o atenţie adecvată, realizăm uşor, că este vorba de un pescărus (Larus sp.).
Chirele şi chirighiţele se pot exclude în primul rând datorită formei cozii şi lipsei bandei terminale întunecate de pe acesta.
Toate speciile de pescăruşi de talie mare pot fi eliminate în primul rând după coloritul păsării din imagine.
Este indicat, ca înainte de toate să stabilim vârsta păsării, care ne ajută mult şi în determinarea speciei. După banda terminală neagră şi coloritul gălbui-roşcat de pe partea superioară putem da seama, că avem de a face cu o pasăre tânără. Coloritul remigelor şi cel al picioarelor ne permite eliminarea multor specii.
Astfel tinerii de pescăruş cu cioc negru (Larus philadelphia) au culoarea picioarelor de un roz foarte palid, nu prezintă pene gălbui-roşcate pe aripi şi pe partea de jos (inferioară) a remigelor primare culoarea neagră este foarte puţin prezentă, dominând culoarea albă.
Tinerii de pescăruş cu cap negru (Larus melanocephalus) au picioare negre şi penele de acoperire ale aripii cu acpect solzat, fără culori gălbui.
La pescăruşul cu cap brun (Larus brunnicephalus) lipsesc penele de culoare gălbui-roşcat de pe partea superioară al aripii, având pene maronii, iar primele remige primare sunt negre, fără culoare albă în ele.
Pescăruş cu cap cenuşiu (Larus cirrocephalus) se exclude datorită coloritului picioarelor care este de un roşu mai intens, precum şi datorită coloritului aripii (remigele primare au alte distribuţii de culori).
Pescăruş rozalb (Larus genei) seamănă foarte mult cu pasărea din imagine, însă chiar şi din acest ungi se poate exclude după următoarele caractere. Are picioare (tibia) mult mai lungi şi de culoare mai deschisă, roz sau roz-portocaliu. Pe partea superioară ale aripilor culoarea gălbui-ruginiu îi este mai puţin caracteristic şi este mai deschisă. Privit din jos pescăruşul rozalb are întotdeauna primele două remige primare de culoare albă pe toate lungimea panei şi are doar vârful de culoare neagră. La pasărea din imagine pe ambele aripi se poate observa, că partea inferioară celui de al doilea remige primară are marginile negre cu oglindă albă în interior. Marginile penei sunt relativ late şi negre pe toată lungimea panei.
Eliminând toate aceste specii, putem determina pasărea a fi un exemplar de pescăruş râzător (Larus ridibundus) în penaj de juvenil.
În afara răspunsurilor corecte, participanţii au mai determinat pasărea a fi pescăruş rozalb (Larus genei) şi pescăruş mic (Larus minutus).
