Soluţii, concurs 2007

Soluţii – Runda 6.

Începători

- 2 răspunsuri corecte de la 2 participanţi

Foto: Deák Attila, 2006 – Tg.-Mureş, Romania

În imagine putem observa o pasăre cântătoare (Passeriformes) a cărui mărime putem aprecia după dimensiunile frunzelor.

După puful de pe cap la prima vedere putem remarca, că este vorba de un pui proaspăt zburat din cuib.

Totodată iese în evidenţă ciocul masiv gros şi picioarele de culoare roz care ne trădează indicii în vederea eliminării multor specii. Aşadar, dacă ne bazăm doar pe cioc, cu astfel de cioc doar puţine specii pot intra în discuţie.

În consecinţă dintre ciocârlii doar cele cu cioc gros şi lat ar putea fi relevante, precum ciocârlia cu cap castaniu (Eremopterix signata), cu obraz alb (E. nigriceps) şi cel cu cioc gros (Rhamphocoris clotbey), însă acestea sunt specii de deşert, terestre, neavând obiceiul de a sta pe copaci. Pe lângă acesta, coloritul puilor la aceste specii este nisipiu, diferit de cel al păsării din imagine.

Speciile aparţinând familiilor Turdidae, Sylviidae, Paridae şi Sittidae au cioc mult mai subţire şi ascuţit şi coloritul penajului mult diferit (la orice vârstă sau sex) decât cel al păsării din imagine.

Privit din faţă, sfrânciocii (Laniidae) pot părea cu cioc lat şi mare, tinerii având şi flancuri cutate, vărgate cu striaţii paralele orizontale. La toate speciile de sfrâncioci coada este mai lungă şi la această vârstă (la unele rectricele marginale nefiind albe), picioarele sunt gri sau negre iar partea de sub cioc este alb, alb murdar sau gri şi nu gălbui.

La diferite specii de vrăbii (Passeridae) ciocul este mult mai mic şi au penajul diferit la vârsta părăsirii cuibului. Adultul de vrabie de stâncă (Petronia petronia) are pe gât, sub cioc o pată galbenă, însă acesta are dimensiune mică, uneori slab vizibilă iar flancurile sunt striate marcant cu maroniu, longitudinal şi nu transversal.

Presurile din Lumea Veche şi America (Emberizidae) se exclud toate datorită ciocului mai mic şi penajului diferit la păsările tinere.

Puii botgrosului cu piept purpuriu (Pheuticus ludovicianus) au pieptul şi flancurile portocalii, devenind striate cu dungi longitudinale în penajul de juvenil. Femelele de Spiza americana au galben pe piept şi nu pe gât, cioc considerabil mai mic şi coadă fără pene albe. Unele specii de colivie domesticite, evadate, mai exact Lonchura malabarica şi L. cantans au ciocul gros dar de regulă gri sau argintiu. Deşi, datorită creşterii lor ca pasăre de ornament ei pot avea culori foarte diversificate în penaj de adult, puii nu au flancul şi pieptul striate şi nu au pene albe în coadă.

Rămân astfel doar speciile aparţinând familiei Fringillidae din/sau cu apariţii în Palearcticul de Vest, dintre care vom discuta doar cele cu cioc masiv. Unii reprezentanţi ai familiei cu cioc relativ mare ca mugurarii cu trompetă şi de deşert (Bucanetes sp. şi Rhodopechys sanguinea, Rhodospiza obsoleta) sunt excluse mai ales datorită coloritului penajului, ciocului şi a picioarelor în vârsta de pui.

Din Lumea Nouă doar botgrosul cu cioc de fildeş (Hesperiphona [Coccothraustes] vespertina) are dimensiunile ciocului în raport cu corpul asemănător păsării din imagine. Tinerii au ciocul de culoarea gri sau gri-crem, cap ocru-portocaliu, laturile gâtului în zona umerilor de culoare galbenă, iar burta, pieptul şi flancurile sunt gri murdare, fără striaţii distincte. Rectricele marginale nu sunt albe.

Din Europa doar botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) are asemnea cioc masiv şi gros, pe imagine fiind un exemplar proaspăt zburat din cuib, fiindu-i caracteristic vârstei flancul barat orizontal şi gâtul gălbui.

Avansaţi

- 1 răspuns corect de la 4 participanţi

Foto: Farkas Sándor, 2007 – Rheinland Pfalz, Germany

Pasărea din imagine este uşor de recunoscut ca fiind o specie de pasăre răpitoare aparţinând la Accipitridae.

După construcţia corporală putem elimina cu uşurinţă toţi vulturii cu excepţia unuia. Hoitarii (Neophron percnopterus) tineri şi imaturii ar putea intra în discuţie datorită colorit maronu şi taliei. Au însă aripile mai late şi mai lungi, gât lung, corpul inferior mult mai închis, picioare gri iar privit de sus, au un colorit diferit.

Uliganul pescar (Pandion haliaetus) are partea superioară de un maroniu uniform, fără desene deschise distincte iar aripa inferioară şi corpul sunt albe.

Acvilele (genul Aquila) pot fi eliminate uşor datorită structurii corporale alta decât cel al păsării din imagine. Totuşi menţionăm, că subadulţii şi adulţii de acvilă de munte (A. chrysaetos) pot prezenta pe aripa superioară o zonă mai deschisă dată de supraalare, însă acestea au coada cu bandă terminală închisă, corp mai robust, aripi mai „degetate” în urma remigelor mult mai evidenţiate, este un contrast între remigele gri şi interiorul aripii, care este mariniu închis. Pe lângă acestea, baza aripii este îngustă la acvila de munte datorită unghiului muchiei din spate al aripii care intră spre corp.

Acvila ţipătoare mică (A. pomarina) are aripi mai late, „degetate”, coadă mai scurtă nu prezintă porţiuni deschise pe aripa inferioară, iar partea superioară al aripii este deschisă în proporţie mai mare, cuprinzând şi supraalarele mici. Privit de sus, acesta prezintă şi două pete mici albicioase la baza remigelor primare.

Acvila mică (Hieraaetus pennatus) în faza închisă seamănă mult şi poate fi uşor confundat cu pasărea din fotografie, însă remarcăm următoarele. Acvila mică are aripa mai lată şi mai „degetată”, culoarea capului maroniu şi nu deschis, remige sunt de nuanţă gri în contrast cu restul aripii inferioare, deseori fiind despărţite de o bandă întunecată vizibilă.

Femelele şi tinerii de erete sur, vânăt şi erete alb (Circus pygargus, C. cyaneus şi C. macrourus) au coada foarte lungă, cu benzi transversale, târtiţa albă bine vizibilă, aripi inferioare dungate. Femelele, privit din jos au partea posterioară al corupului, în regiunea picioarelor deschise iar pieptul este vărgat. Tinerii au partea inferioară roşcată sau portocaliu-maroniu. Toate speciile au aripi mai înguste, cu „degete” neevidenţiate.

Eretele de stuf (Circus aeruginosus) are de regulă un colorit uniform pe partea de sus al corpului. Deşi femelele pot prezenta alb pe partea superioară al aripii, însă acesta este localizată pe muchia din faţă al aripii şi pe umeri şi nu se extinde în asemenea măsură şi formă pe supraalare. Remigele primare sunt mai puţin evidenţiate, aripa fiind mai rotunjită la vârf. Creştetul este de culoare crem sau gălbui şi nu cenuşiu. Picioarele galbene sunt foarte lungi şi se întind mult mai în spate, ajungând aproape la jumătatea cozii. Tinerii au un colorit general maroniu închis, de regulă cu o parte a subalarelor şi partea umerilor privit din jos de culoare crem-albicios. De regulă nu se remarcă contrast între remige şi partea inferioară al aripii, remigele având însă adesea o nuanţă gri.

Şorecarii (Buteo sp.) au aripile rotunjite mai scurte şi remigele din partea de jos al aripii sunt deschise, prezentând dungi transversale la toate speciile.

Viesparul (Pernis apivorus) în nici un penaj nu prezintă colorit asemănător cu cel al păsării din imagine.

Rămân astfel cele două specii de gaie (Milvus sp.). Gaia roşie (M. milvus) are coadă foarte lungă, ruginiu sus, albicios în partea de jos, adânc scobită care se poate observa uşor şi pe coada închisă. Tinerii au culori mai discrete, corpul inferior (piept, burtă) fiind de un roşcat mai şters însă cu striaţii bine vizibile iar zona picioarelor de culoare deschisă. Regiunea remigelor primare, „palma”, pe partea inferioară al aripii este albicioasă în contrast cu remigele secundare întunecate. Privit din jos, între remige şi partea din faţă al aripii se extinde o dungă lată de culoare neagră formată de către subalarele mijlocii (cu vârfuri albe la juv.), care este foarte vizibilă şi la adulţi. În jurul ochilor nu prezintă o regiune mai închisă.

Privit din sus are un colorit predominant roşcat, dând impresia unei păsări de culoare deschisă. Păsările adulte au culori mult mai intense, partea inferioară şi coada fiind de un ruginiu-roşcat sau portocaliu-roşcat, pieptul cu striaţii închise vizibile, aripă inferioară cu o bandă longitudinală neagră lată.

Rămâne aşadar cealaltă specie de gaie, gaia neagră (Milvus migrans) pe imagine fiind un exemplar adult, la care se remarcă corpul inferior maroniu uniform caracteristic, fără striaţii, coada care prezintă la vârf unghi spart care ne confirmă faptul, că este vorba de o coadă uşor scobită, capul cenuşiu cu o regiune mai închisă în jurul ochilor şi penajul predominant brun, fără culori roşcate.

Pe lângă identificarea corectă, pasărea a mai fost determinată a fi gaie roşie (Milvus milvus) şi erete alb (Circus macrourus).

Soluţii – Runda 5.

Începători

- 2 răspunsuri corecte de la 2 participanţi

Foto: Deák Attila, 2006 – Lespezi (BC), Romania

Pe imagine putem vedea o specie de pasăre cântătoare (Passeriformes) cu cioc gros care poate să ne ajute în excluderea unor specii. Dacă o comparăm cu vegetaţia din ambient, putem crea o imagine şi despre talie păsării.

Speciilor de vrăbii din genurile (Passer, Petronia, Carpospiza şi Gymnornis) pot fi eliminate în primul rând coloritului diferitelor părţi ale corpului (cioc, cap, piept, aripi) şi lipsei mustăţii deschise la toate speciile. Majoritatea speciilor de fâse (Anthus sp.) deşi prezintă mustaţă accentuată de culoare deschisă, au cioc fin, tip insectivor. Rămân aşadar specii din genul Passerculus, Zonotrichia, Passerella, Melospiza, Calcarius şi Emberiza.

Presura de savană (Passerculus sandwichensis) prezintă mustaţă alb murdară sau gălbuie, însă pe flancuri este intens striat longitudinal cu ruginiu, castaniu, negru sau ocru (în funcţie de varietăţi geografice), rectricile marginale sunt gri şi nu albe, sprânceana nu este evidentă, iar burta este alb curat. Exemplarele de prima iarnă (august – martie) la presura striată cu gât alb (Zonotrichia albicollis) au sprânceană şi mustaţă gălbuie, însă aripa este castaniu cu pete albe pe vârfurile supraalarelor mari şi mijlocii, nu are rectricele marginale albe, burta este alb curat şi iar dunga subţire care trece peste ochi este neagră.

Presura ruginie (Passerella iliaca) are varietăţi geografice care au mustaţă deschisă şi coloritul spatele maroniu, dar flancurile sunt marcant striate cu maroniu închis, aripa este roşcat închis iar ciocul este de regulă gălbui. Nu are rectricele marginale albe.

Presura melodioasă (Melospiza melodia) are flancurile dens striate cu negru, cărămiziu sau maroniu în funcţie de varietatea geografică şi nu are rectricele marginale albe.

Juvenilul şi adulţii în penaj de iarnă la presura de tundră (Calcarius lapponicus) au obraji maronii deschişi fără sprânceană şi mustaţă bine delimitată, cioc gălbui, iar pe aripi prezintă două benzi albe date de vârfurile supraalarelor mari şi mijlocii.

Tinerii presurei galbene (Emberiza citrinella) şi presurei cu creştet alb (Emberiza leucocephalos) au flancurile galben palid respectiv alb cu striaţii mai închise, sprânceană puţin sau de loc evidenţiată, marginile remigelor primare sunt mărginite cu galben respectiv alb. În zona urechilor au o pată albicioasă.

Tinerii la presură cu cap maro (Emberiza bruniceps) au pe creştet o dungă longitudinală deschisă, pe aripi prezintă două benzi albe iar ciocul este de regulă roz. La tinerii presurei castanie (Emberiza rutila) rectricele marginale nu sunt albe şi sprânceana este gri şi mai puţin evidentă ca şi la cel cu cap galben (Emberiza cineracea). Acesta însă are mustaţă albicioasă dar nedelimitată cu pene mai închise. Juvenilii presurei bărboase (Emberiza cirlus) au flancurile albicioase cu striaţii fine şi capul de culoare deschisă. Presura de pădure (Emberiza rustica) poate fi exclus datorită prezenţei benzi albe pe supraalarele mijlocii (mai puţin vizibil pe cele mari) mărginită în partea de sus cu o bandă neagră, prezenţa petei albe mici în zona urechilor şi culoarea mandibulei inferioare, care sunt roz şi nu gri. Presură cu sprânceană galbenă (Emberiza chrysophrys) are deasupra sprâncenelor pene de culoare neagră, prezintă pată albă în zona urechilor, benzi deschise pe aripi şi mandibula inferioară roz. Presura mică (Emberiza pusilla) are sprânceana nedelimitată complet, prezintă pată deschisă în zona urechilor şi vârful supraalarelor mijlocii este albă. Flancurile sunt striate pe fondal alb iar marginea mandibulei superioare este dreaptă. Tinerii presurei cu frâu negru (Emberiza spodocephala) au sprîncene şi obrajii cenuşii şi bandă deschisă pe aripi.

Presura de stuf cenuşie (Emberiza pallasi) are cioc fin cu mandibula inferioară roz-gălbui, penele umerilor (supraalarele mici) cenuşi, vârfurile supraalarelor de culoare crem ca şi dungile din zona omoplatului. Flacnurile şi abdomenul sunt de culoare crem deschis fără striaţii sau cu striaţii foarte şterse, abia vizibile, piept nestriat şi zona creştetului deasupra sprâncenelor de un maroniu mai deschis.

Rămâne astfel presura de stuf (Emberiza schoeniclus), fiind vorba de un exemplar femel.

Pasărea a fost determinată corect de către toţi participanţii.

Avansaţi

- 3 răspunsi corecte de la 3 participanţi

../../images/mistery/th5.2.jpg

Foto: Deák Attila, 2006 – Covasna (CV), Romania

Pasărea din imagine este o pasăre cântătoare mică (Passeriformes) la care coloritul predominant verzuie ne dă indicii în vederea excluderii unui număr mare de specii.

Speciile din genul Sylvia se pot exclude datorită coloritului mai bogat, iar cele din genul Locustella datorită culorii penajului şi formei cozii.

Stufărică (Cettia cetti) şi lăcarul cu aripi scurte (Acrocephalus brevipennis) se exclud în primul rând datorită cozii lungi, coloritului cafeniu şi aripii mici, foarte rotunjite. Sprânceana este practic neobservabilă.

Lăcarii mici (Acrocephalus sp .) care ar intra în discuţie au de regulă colorit maroniu-cafeniu, oliv sau măsliniu. Coada acestora este mai lungă, flancurile sunt alb murdare sau gri, gri-gălbui. Unele nu au sprânceană care ajunge în spatele ochilor (A. scirpaceus, A. palustris) iar altele care au sprânceană deschisă care ajunge în spatele ochilor (A. dumetorum, A. agricola) dar au distanţa între vârful aripii şi remigele secundare (în continuare numit primary projection) mică, având astfel aripa rotunjită.

Lăcarii mari (A. arundinaceus, A. stentoreus, A. griseldis, A. orientalis şi A. aedon ) se pot exclude în primul rând taliei mari, culorii picioarelor gri închis-negricios şi lipsei sprâncenelor de după ochi.

Frunzăriţa galbenă şi melodioasă (Hippolais icterina şi H. polyglotta) se exclud datorită lipsei complete a sprâncenelor. La frunzăriţa galbenă picioarele sunt gri şi are o oglindă mai deschisă pe aripă. Cea melodioasă are „primary projection”-ul mic, motiv pentru care coada pare mai lungă şi remigele secundare gri-maronii la imaturi şi maronii la adulţi.

Dintre frunzăriţele cenuşi mici, doar H. caligata şi H. rama au sprâncene mai mult sau mai puţin vizibile, dar totodată au un colorit gri-maroniu, flancuri albicioase şi „primary projection” mic.

Speciile din genul Vireo (V. philadelphicus şi V. olivaceus) au sprânceană albă distinctă, flancuri albe, şi creştet sur.

Omidarul cu cap sur (Vermivora peregrina) are subcodalele albe în contrast cu flancurile şi partea inferioară a corpului (burtă, piept, flancuri) care sunt galbene, are remige cenuşii şi picioare gri.

Toate speciile din genul Dendroica pot fi excluse datorită coloritului penajului diferit decât cel al păsării din imagine.

Femela păsării-nectar de Nil (Anthreptes metallicus) are spatele mai mult gri-maroniu şi picioare negre.

Rămân astfel pitulicile (Phylloscopus sp.), fiind mai relevante speciile care nu au benzi deschise pe aripi.

Pitulicea măslinie (Ph. schwarzi) şi cea întunecată (Ph. fuscatus) au spatele măsliniu-maroniu închis, sprâncene late alb-crem respectiv crem-maroniu deschis, aripi rotunjite cu remige închise, flanc maroniu şters, cea măslinie având supracodale galben-portocalii.

Pitulicile de munte (Ph. bonelli şi Ph. orientalis) au gâtul, pieptul şi flancurile alb curate, sprânceană slabă cenuşie, remige terţiare cu margini gri şi spate mai mult de nuanţă cenuşie decât verzuie.

Pitulicea mică; caucaziană; persană; cea mică de munte şi pitulicea de Canare (Ph. collybita, Ph. lorenzii, Ph. neglectus, Ph. sindianus, Ph. canariensis) se exclud coloritului spatelui care de regulă la aceste specii este maroniu, maroniu-verzui sau gri-maroniu, datorită sprâncenelor care devine mai şterse după ochi, picioarelor care sunt de culoare închisă (maronii, gri-megricios sau megru) şi formulei aripii care la aceste specii este mai rotunjită, “primary projection”-ul fiind mai mic.

Pitulicea iberiană (Ph. ibericus) are de regulă spatele maroniu, maroniu-verzui, însă poate fi întâlnite şi exemplare cu spate mai mult verzui. Are însă aripa puţin mai rotunjită, sprânceană galbenă care devine albicioasă în spatele ochilor iar sub acesta, linia care trece peste ochi este de culoare închisă. Flancurile sunt alicioase iar picioarele maronii sau negri-maronii.

Pitulice sfârâitoare (Ph. sibilatrix) are spatele verde oliv, srânceană lată şi lungă de culoare galbenă ca şi guşa şi pieptul, flancuri şi burta alb curat şi remigele primare lungi (în consecinţă un primary projection mare) din care cauză coada pare scurtă. Dunga ochiului de sub srânceană este închisă iar remigele terţiare au margini deschise late, în contrast cu acestea.

Unele pitulici cu benzi deschise pe aripi se elimină din cauza benzilor însă acestea pot fi uneori slab vizibile sau acoperite.

Pitulicea verzuie (Ph. trochiloides) are “primary projection”-ul mic, piept alb murdar, flanc şi supercilium albicios, de regulă picior gri-maroniu.

Pitulice arctică  (Ph. borealis) are sprânceană care ajunge pe ceafă, până la partea de sus a gâtului, fiind în contrast vizibil cu dunga neagră a ochiului. Are piept alb murdar cu striaţii cenuşii şterse şi flancuri, care par murdare.

Rămâne astfel o singură specie, pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), burta şi pieptul gălbui fiind caracteristice penajului de juvenil.

Pasărea a fost determinată corect de către toţi participanţii.

Soluţii – Runda 4.

Începători

- 2 răspunsuri corecte de la 2 participanţi

Foto: Kelemen A. Márton, 1996 – Tg.-Mureş (MS), Romania

După aspectul exemplarului din imagine putem să ne dăm seama, că avem de a face cu o specie de pasăre cântătoare (Passeriformes), de talie mică, fiind uşor de comparat cu mâna. Caracterul ciocului ne trădează şi faptul, că pasărea face parte dintre cele granivore.

Putem vorbi aşadar în mod deosebit doar de unele specii dintre Fringillidae şi Emberizidae.

Dintre acestea din urmă, femelele în penaj de iarnă al păsării omătului (Plectrophenax nivalis) au ciuc galben, însă nu prezintă pe creştet şi piept striaţii maronii.

Femelele şi tinerii de presura de tundră (Calcarius lapponicus) au de asemenea cioc gălbui, dar prezintă pe aripi două benzi albe date de vârfurile supraalarelor mari şi mijlocii, supraalarele mari sunt castanii iar pe spate are linii longitudinale deschise.

Dintre Passeridae numai cinghiţa alpină (Montifringilla nivalis) are cioc alb în perioada de iarnă, însă acesta are cap sur, mult alb în aripi şi spatele pământiu.

Dintre Fringillidae doar inăriţele au cioc galben şi ascuţit la vârf, speciile din genul Bucanetes şi Rhodopechys au ciocuri groase, bombate. Celelalte specii din această familie se exclud coloritului general al corpului care este complet diferit.

Adulţii inăriţei de tundră (Carduelis hornemanni) au capul gri-gălbui fin vărgat, frâul negru, bărbie mică de culoare neagră, sprânceană şi flancuri albicioase. Masculii au pieptul roz şi frunte roşu-vişiniu iar femelele au culori roşii doar pe frunte. Pe aripi prezintă bandă albă distinctă dată de vârfurile deschise ale supaalarelor mari. Tinerii proaspăt zburaţi din cuib sunt mai închişi la culoare, cu cioc de culoare mai închisă fiind prezentă banda deschisă al aripilor.

Adulţii inăriţei (Carduelis f. flammea şi C. f. cabaret) au caracteristici asemănătoare cu cel al speciei anterioare, în coloritul general al penajului dominând mai mult culoarea maronie iar la masculi pieptul este roz închis sau roşu. Banda aripilor şi sprânceana poate fi uneori mai slab vizibilă decât la inăriţa de tundră. Tinerii sunt de o culoare maroniu-gălbui, flancuri gălbui murdar cu striaţii maronii, iar banda de pe aripă este mai ştearsă, gri-gălbui. Cele proaspăt zburate din cuib au colorit mai întunecat, cioc de culoare închisă, piept dens striat cu maro şi banda de pe aripă albicioasă, bine vizibilă.

Tinerii speciilor din genul Serinus au culoare maroniu-gălbui cu striaţii mai închise, însă nici unul dintre aceste specii nu are cioc galben.

Câneparul (Carduelis cannabina), ca şi pasărea din imagine are magrinile remigelor primare albe care se pot observa şi pe aripa închisă, însă capul este gri-maroniu, de regulă în contrast cu spatele şi are ciocul cenuşiu indiferent de perioadă, vârstă sau sex.

Singura specie despre care nu am vorbit este inăriţă cu cioc galben (Carduelis flavirostris), pasărea din imagine fiind un exemplar în penaj de toamnă pe care se poate observa bine coloritul maroniu-gălbui, uniform striat precum şi ciocul galben.

Pasărea a fost determinată corect de către toţi participanţii.

Avansaţi

- 1 răspunsi corect de la 6 participanţi

Foto: Domahidi Zoltán, 2005 – Leduc, Kanada

Se observă, că pasărea din imagine este o specie de apă aparţinând pescăruşilor (Laridae) şi are penaj de adult în haină de iarnă.

Dintre chirighiţe (Chlidonias sp.) doar cel cu aripi albe (Chlidonias leucopterus) are capul alb în perioada de iarnă, celelalte două specii au şapcă neagră. Chirighiţa cu aripi albe nu are însă nici în această perioadă remige negre, având şi picioare mai scurte, roşii.

Speciile de chire şi pescăriţe (Sterna sp.) se elimină datorită coloritului capului, culoarea şi lungimea ciocului, a cozii şi a picioarelor. Dintre acestea, doar pescăriţa râzătoare (Sterna nilotica) în penaj de iarnă are capul alb cu pată întunecată în zona urechilor, însă are picioare mult mai scurte şi de culoare neagră şi un cioc mult mai gros. Chira de lac (Sterna forsteri) are de asemenea o pată neagră în spatele ochiului care formează o mască unită pe faţă. Picioarele sunt mai scurte şi de culoare roşie.

Rămân astfel doar pescăruşii (Larus sp.), dintre care pescăruşul râzător (Larus ridibundus) şi cel cu cap brun (Larus brunnicephalus) se exclud datorită ciocului mai lung şi mai gros, care rămâne roşu cu vârf negru şi pe perioada de iarnă, dar şi culorii picioarelor, care sunt roşii. Pe lângă acestea, cel râzător prezintă de regulă două pete întunecate bine vizibile pe cap, unul deasupra ochilor, celălalt în zona urechilor, iar cel cu cap brun are irisul alb-gri deschis în penaj de adult.

Pescăruşul cu cap sur adult (Larus cirrocephalus) în penaj de iarnă are irisul alb, gri deschis sau crem deschis, picior purpuriu, cioc roşu închis-purpuriu (uneori cu vârf mai închis), capul gri deschis cu pata în zona urechilor slab vizibilă tot de culoare gri şi manta de un cenuşiu mai închis. Imaturii au ciocul şi picioarele roşii-portocalii, ciocul cu vârf negricios.

Pescăruşul rozalb (Larus genei) iarna are cioc lung de culoare roşie (negru sau vişiniu închis doar în perioada de vară), gât lung, cap alungit şi nu rotund, picioare roşii sau roşu-portocalii lungi şi nu prezintă sau prezintă doar o pată gri foarte ştearsă şi slab vizibilă în zona urechilor.

Adultul de pescăruş cu cap negru (Larus melanocephalus) nu are remigele negre, are cioc mai robust roşu intens cu inel negru, picioare roşii, având o mască murdară care cuprinde zona ochilor, urechii şi ceafa.

Partea superioară a corpului este foarte deschis atât la adulţi cât şi la imaturi (a doua iarnă). Acestea din urmă deşi prezintă o pată închisă în jurul urechilor, nu este distinctă, formând mască ştearsă care se extinde şi pe ceafă. Totodată la imaturi ciocul este portocaliu sau roşu-portocaliu cu vârf negru iar picioarele ruşu-negricioase închise.

Pescăruşul mic (Larus minutus) în penaj de adult nu are remigele negre, pe lângă pata distinctă din zona urechilor are creştetul éi ceafa gri-negricios care formează o şapcă distinctă, iar picioare de culoare roşu sau roz. Picioarele scurte scot în evidenţă şi dau impresia unui caracter general scund al păsării. Cele în prima iarnă au mult negru în aripi care pe iarna a doua dispare în mare măsură, însă şapca este caracteristică şi acestor penaje.

Pescăruşul roz (Rhodostethia rosea) doar în primul an poartă pată neagră în zona urechilor, iar adulţii doar în penaj de iarnă. Adulţii au însă aproape tot corpul alb, cu nuanţe roz pe piept şi flancuri şi au picioare roşii. Cele din prima iarnă şi prima vară prezintă încă în zona umerelor pene negre. Ciocul este foarte mic.

Pescăruş cu trei degete (Rissa tridactyla) în penaj de juvenil are pata caracteristică în zona urechilor, dar are mult negru în aripi, pe partea de sus a gâtului prezintă un colar negru şi are bandă terminală codală neagră. La cele în penajul de iarna a doua dispare colarul, rămânând doar pata, dar ciocul devine galben cu vârf negru. Picioarele sunt scurte de culoare negricioasă. Pescăruşul tridegetat cu cioc scurt (Rissa brevirostris) are picioare scurte de culoare roşie, mantă gri închis, cioc foarte mic, negru la juvenil, galben la adult.

În consecinţă, rămâne doar pescăruşul cu cioc negru (Larus philadelphia), care are ciocul negru, relativ scurt, prezintă pe cap o singură pată distinctă rotunjită şi are piciore de culoare roz, roz-gălbui pal.

Pe lânga soluţia corectă, participanţii au determinat pasărea din imagine a fi pescăruş râzător (Larus ridibundus), cu cap sur (Larus cirrocephalus), rozalb (Larus genei).

Soluţii – Runda 3.

Începători

- 1 răspuns corect de la 3 participanţi

Foto: Kelemen A. Márton, 1996 – Senetea (HR), Romania

La prima vedere putem realiza, că pasărea din imagine este o pasăre cântătoare (Passeriformes).

Comparativ cu mâna putem aprecia şi mărimea, care ne ajută la excluderea multor specii, acesta fiind un Passeriform de talie mică. Pe lângă acesta, coloritul ne ajută de asemenea la eliminare unei sumedenii de specii, intrând în discuţie doar unele ciocârliile, fâse, greluşeli, precum şi mărăcinarii.

Toate presurile se pot elimina mai ales datorită cozii mai lungi şi de regulă mai adânc scobite, coloritul spatelui şi a târtiţei.

Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis) are rectricele marginale complet albe, iar pe vârful remigelor are o bandă albă bine vizibel pe aripa deschisă. La ciocârlia de câmp mică (Alauda gulgula) rectricele marginale şi vârful remigelor sunt alb murdare – grii-maronii iar rectricele mijlocii gri.

Ciocârlanul comun şi cel spaniol (Galerida cristata şi G. theklae) au târtiţa cenuşie respectiv ruginie fără stropi şi în contrast cu culoarea spatelui, rectricele marginale ocru-ruginii. Acestea au şi talie mai mare decât cea a păsării din imagine.

Ciocârlia de pădure (Lullula arborea) se exclude datorită desenului caracteristic de pe aripă şi vârfurile albe de pe penele cozii. Ciocârliile de talie mică din genul Calandrella, respectiv brachydactyla, rufescens, acutirostris şi cheleensis se exclud în funcţie de specie după coloritul târtiţei care nu prezintă stropi, coloritul spatelui şi coloritului aripii superioare.

Celelalte specii de ciocârlii se exclud în principiu datorită coloritului şi taliei, ciocârliile având şi remigele terţiare mai lungi decât cele ale păsării din imagine.

Fâsele (Anthus sp.) de talie mică se pot exclude datorită remigelor terţiare foarte lungi şi subţiri, vizibile pe aripa desfăcută, coloritului spatelui şi a târtiţei, a supraalarelor (penele de acoperire ale aripii) medii care sunt de regulă în contrast cu restul aripii. Pe lângă acesta, rectricele marginale pot fi albe sau gri, dar de acelaş culoare pe tot lungimea penei.

Greluşeii (Locustella sp.) se pot elimina în primul rând datorită formei cozii care este rotunjită la vârf, rectricele centrale fiind mult mai lungi decât cele din margine.

Rămân astfel doar cele trei specii de mărăcinari din Palearcticiul de Vest.

Femelele şi juvenilii de mărăcinar negru (Saxicola torquata) au toată coada de culoare închisă (negru sau maroniu) şi prezintă o pată albă mare la baza aripii şi în zona umerilor, clar vizibilă pe aripa deschisă. Spatele prezintă numai stropi de culoare neagră fără puncte albe.

Mărăcinar de Canare (Saxicola dacotiae) are de asemenea toată coada închisă (negru sau maroniu), spatele pătat cu stropi maronii mai deschise (fără puncte albe) care dă un colorit general mai uniform şi şters a părţii inferioare a corpului.

Pasărea din imagine are rectricele marginale albe cu porţiunea dinspre vârf neagră, spatele cu stropi negre (mai mari) şi albe (mai mici), iar la baza aripii superioare nu prezintă pată albă.

În consecinţă specia din imagine este un exemplar tânăr de mărăcinar mare (Saxicola rubetra).

Pe lânga soluţia corectă, participanţii au determinat pasărea din imagine a fi presură de stuf (Emberiza schoeniclus)

Avansaţi

- 7 răspunsuri corecte de la 9 participanţi

Foto: Domahidi Zoltán, 2005 – Leduc, Kanada

Dacă ne uităm la pasărea din imagine putem observa că este vorba de o pasăre de ţărm (Limicolă).

Motivul că ciocul şi picioarele nu se văd de loc ne îngreunează aprecierea acestora, trebuie să ne referim aşadar doar la indiciile date de coloritul penajului şi forma corpului. Dacă identificăm mai întâi vârsta, putem realiza că este vorba de un exemplar tânăr (juvenil), care ne ajută în excluderea multor specii.

Dintre speciile din genul Calidris doar juvenilii de fugaci pătat (Calidris melanotos) şi fugaci cu coadă ascuţită (Calidris acuminata) ar putea intra în discuţie datorită gâtului gros şi mai lung, coloritului asemănător (piept, gât, creştet), deşii nici unul dintre ei nu au obiceiul de a intra în apă până la burtă.

Fugaciul pătat nu are însă în jurul ochilor inel alb şi nici spânceană albă pronunţată, are flancurile albe şi pe spate prezintă linii longitudinale albe date de marginile supraalarelor din penajul de juvenil. Fugaci cu coadă ascuţită prezintă pe piept un colorit gălbui-portocaliu intens şi nu unul şters; laturile gâtului sunt dens vărgate şi nu cenuşii. Pe lângă acestea, creştetul este roşcat iar remigele terţiare au margilie de culoare ruginie.

Celelalte specii din acest gen şi prundaşul de nămol (Limicola falcinellus) se exclud în principiu datorită gâtului scurt, coloritului penajului corpului (spate, flanc), a gâtului şi a capului.

Unele limicolele care au penele spatelui cu aspect solzat (prundăraş de munte, bătăuş, fluierar cu piept gălbui) se exclud datorită coloritului cozii, coloritului abdomenului şi capului.

Specii din genul Tringa (fluierarii) obişnuiesc să intră în apă până la burtă, însă se elimină de asemenea datorită coloritului spatelui, flancului, gâtului şi capului, multe specii având gât lung şi subţire şi cap mic în raport cu corpul.

Juvenilii de sitari de mal. Sitarul de mal nordic (Limosa lapponica) se exclude datorită remigelor terţiare dinţate, flancul albicios şi coloritul spatelui. Sitarul de mal (Limosa limosa) datorită coloritului spatelui; pieptului şi gâtului portocaliu precum şi cozii negre, iar sitarul de mal american (Limosa haemastica) datorită flancului albicios, supraalarelor mijlocii mai uniforme, remigelor terţiare care nu prezintă margini deschise şi cozii negre.

Culicii (Numenius sp.) se exclud în primul rând datorită coloritului spatelui şi a flancurilor, striaţiilor longitudinale marcante de pe marginile gâtului, culorii remigelor secundare şi terţiarelor dinţate.

Fluierar cu coadă lungă (Bartramia longicauda) se exclude datorită capului mic, gâtului subţire şi coloritul general al penajului şi culorii cozii.

Becaţinele (Gallinago sp., Lymnocryptes minimus) putem elimina datorită coloritului caracteristic al penajului corpului (spate, gât, cap, flancuri).

Fugaci cu picioare lungi (Micropalama [Calidris] himantopus) nu are coloritul gâtului gri uniform, având stropi mărunte, are flancul alb cu stropi dispersate întunecate, penele de acoperire ale aripii (supraalarele) au marginile albicioase, coada nu este barată (este gri închis) şi în zona urechii prezintă o pată ruginie.

Astfel rămân doar juvenilii cele două specii de sitari de nămol (Limnodromus sp.).

La sitarul de nămol cu cioc scurt (Limnodromus griseus) pieptul şi marginile gâtului sunt gălbui-portocalii, au creştetul (şapca) mult mai închis, în contrast mai accentuat cu restul capului. Penele părţii superioare dau mai mult aspectul spatelui “cu ţigle” sau solzat şi nu au formă de romb. Remigele terţiare şi supraalarele terţiare mari prezintă desene deschise bine vizibile, caracteristice speciei.

Eliminând şi specia anterioară rămâne doar sitar de nămol cu cioc lung (Limnodromus scolopaceus), pe juvenilul din imagine putând fi observat foarte bine remigele şi supraalarele terţiare mari de culoare gri care nu prezintă nici un fel de desen. Pe lângă acesta se vede şi coada barată alb-negru care exclude multe specii.

Pe lânga soluţia corectă, participanţii au determinat pasărea din imagine a fi sitar de mal (Limosa limosa), prundăraş de munte (Charadrius morinellus)

Soluţii – Runda 2.

Începători

1 răspuns corect de la 5 participanţi

Foto: Deák Attila, 2006 – Târgu Mureş, Romania

Pasărea din imagine este o pasăre cântătoare (Passeriformes) de talie mică. Forma ciocului ne ajută mult la determinare şi eliminarea unor specii, acesta fiind un cioc gros, de tip ”granivor”.

Deşi unele specii de ciocârlii au ciocul gros, nici una dintre ele nu prezintă penaj asemănător cu cel al păsării din imagine. De asemenea culoarea ciocului la speciile de ciocârlii cu cioc gros este de regulă de culoare deschisă.

Dintre brumăriţe (Prunellidae), cea de pădure Prunella modularis şi cea alpină P. collaris pot intra în discuţie, din punct de vedere al coloritului din partea superioară a corpului. Coada acestor două specii are vârful drept şi nu scobit, nu prezintă porţiune închisă pe vârf, şi au ciocul mult mai subţire.

Dintre vrăbii (Passeridae) ne putem gândi la vrabia de stâncă caucasiană (Carpospiza brachydactyla), vrabia cu sprâncene roşcate (Passer iagoensis), vrabia negricioasă (Passer hispaniolensis) şi vrabia de casă (Passer domesticus).

Prima dintre acestea are spatele de culoare gri-maroniu deschis fără striaţii întunecate vizibile, pieptul de un alb murdar-gri deschis nevărgat iar ciocul pe toată perioada anului îşi păstrează coloritul gri-argintiu.

Celelalte trei specii au spatele maroniu cu dungi negre, ca şi cel al păsării din imagine, însă le putem exclude după următoarele caractere: au vârful cozii drept sau puţin scobit, gri-maroniu, fără porţiunea terminală închisă. Ciocul este de culoare închisă-neagră doar în perioada de reproducere, devenind mai deschis, spre gri cu baza gălbuie în perioada de iarnă. Atât masculii, cât şi femelele prezintă în zona umerilor, pe supraalarele mijlocii o bandă deschisă-albicioasă, de regulă bine vizibilă, care lipseşte la pasărea din imagine. Masculii la P. hispaniolensis şi P. iagoensis îşi păstrează caracteristicile (obraji albi, respectiv sprâncene roşcate late) şi în timpul iernii. La P. domesticus în perioada de iarnă fruntea şi creştetul rămâne gri, iar sprâncenele şi ceafa sunt maronii. Partea superioară a capului, care este striat, şi ciocul închis la pasărea din imagine elimină femelele celor trei specii sus menţionate. Acestea au culoarea capului uniform şi cioc gălbui-gri deschis.

Speciile americane din genurile Spizella, Passerculus, Zonotrichia şi Melospiza se pot exclude datorită coloritului penajului şi caracterelor ciocului.

În primul rând după coloritului capului şi a pieptului putem exclude şi presurile (Emberizidae), rămânând astfel doar specii aparţinând Fringillidae-lor, mai exact câneparul (Carduelis cannabina), cănăraş galben (Serinus citrinella), cănăraş sirian (Serinus syriacus), cănăraşul (Serinus serinus), florintele (Carduelis chloris) şi mugurarii din genul Carpodacus.

Femela de cânepar se poate elimina, aceasta având corp mai puţin robust, coadă neagră cu oglinzi albe pe marginile cozii, cioc mai fin de culoare gri, piept şi burtă albicioasă-gălbui murdar cu stropi maronii şi spatele cafeniu cu striaţii închise puţin evidente.

Exemplarele tinere şi femelele de S. syriacus, S. serinus şi S. citrinella pot fi eliminate în primul rând datorită ciocului mic, scurt de formă conică, cele două specii din urmă având şi coadă fără vârf închis. Partea inferioară a corpului la femela de S. serinus este alb murdar cu striaţii închise, la S. citrinella gălbui murdar cu striaţii foarte fine, iar la S. syriacus gri-gălbui fără striaţii. S. citrinella prezintă şi două benzi gălbui distincte pe aripi.

Femelele şi tinerii speciilor aparţinând genului Carpodacus (C. erythrinus, C. rubicilla, C. roseus) cu excepţia C. synoicus au un colorit maroniu omogen cu striaţii mai fine pe spate şi mai pronunţate pe piept şi burtă (care este de un gri-gălbui şters), iar coada la toate aceste specii este unicoloră. Femela şi tinerii la C. synoicus sunt de culoarea nisipului, fără striaţii distincte.

Eliminând aceste specii, din Palearcticul de Vest mai rămâne doar florintele răsăritean (Carduelis sinica) şi florintele (Carduelis chloris). C. sinica în orice vârstă are ciocul de culoare roz, rămânând aşadar florintele (Carduelis chloris), pe imagine fiind un exemplar tânăr.

Pe lânga soluţia corectă, participanţii au determinat pasărea din imagine a fi cănăraş (Serinus serinus), brumăriţă de pădure (Prunella modularis), cânepar (Carduelis cannabina) şi vrabie de casă (Passer domesticus).

4 răspunsuri corecte de la 9 participanţi

Foto: Domahidi Zoltán, 2005 – Leduc, Kanada

La prima vedere putem să ne dăm seama că în imagine este vorba de o pasăre de ţărm (Limicolă).

Lungimea şi coloritul picioarelor ne ajută mult în excluderea multor specii aparţinând acestui grup de păsări. Tibia foarte lungă elimină toate speciile din genul Charadrius, Calidris, Limosa, Numenius, Limnodromus, Pluvialis, Phalaropus, Actitis, Xenus şi Gallinago, deşi unele specii au piciorul de culoarea galbenă.

Bătăuşul (Philomachus pugnax) şi fluierarul cu piept gălbui (Tryngites subruficollis) în unele penaje au picioare galbene, însă ciocul este mai scurt, coloritul penelor de pe spate şi aripile superioare cu aspect solzat, remige terţiare prezintă margini deschise, partea inferioară de culoare crem sau alb murdar şi penele cozii de la margine nu sunt albe cu dungi negre.

Fluierarul cu coadă lungă (Bartramia longicauda) poate avea picioare gălbui, însă are coadă foarte lungă, depăşind mult vârful aripilor, de culoare maronie cu dungi transversale închise. Coloritul general al penajului la această specie este total diferit de cel al păsării din imagine.

Tinerii de fugaci cu picioare lungi (Micropalma himantopus) sau cele în penaj de iarnă au penele de acoperire mari ale aripii superioare lungi, marginile remigelor terţiare deschise, gât cu striaţii mărunte şi flancuri cu stropi mărunţi. Marginea cozii este gri iar ciocul mai lung.

Cele două specii din genul Limnodromus au tibia scurtă, cioc lung şi mai gros, de culoare deschisă şi nu neagră, coloritul părţii inferioare ale corpului crem la tineri şi gri la păsările în penaj de iarnă. Păsările în haină nupţială au un colorit total diferit de cel al păsării în discuţie.

Heteroscelus brevipes are de asemenea tibia mai scurtă, cioc gros, un colorit gri uniform a părţii superioare şi coadă lungă de culoare gri.

Rămân aşadar doar speciile din genul Tringa.

Fluierarul de mlaştină (Tringa glareola) are picioare gălbui-verzui sau galben cu tibia mai puţin lungă, cioc puţin mai scurt şi mai gros. Penajul spatelui în haină nupţială sau în năpârlire are pete mari, marcante, de culoare albă şi neagră, iar la pasărea din imagine este fin punctată, dând un colorit cenuşiu. Remigele terţiare dinţate cu alb sunt pe fundal maroniu închis-negricios şi nu gri. Partea posterioară la T. glareola nu este alungită asemenea păsării din imagine.

Tinerii de fluierari cu picioare roşii (Tringa totanus) au picioare gălbui-portocalii, însă ciocul este mai gros şi roşu la bază, tibia mai puţin lungă, spatele de un colorit maroniu, iar pieptul şi flancurile sunt des striate. Corpul este mai plin şi nu alungit.

Fluierarul de lac (Tringa stagnatilis) în haină nupţială sau în năpârlire are picioare galben-verzui, gălbui-gri şi corp alungit, asemenea păsării din imagine. Această asemănare este mai pronunţată de faptul că picioarele sunt foarte lungi şi ciocul este subţire. Însă acesta are spatele gri cu stropi mari negri fără pete albe şi remigele terţiare nu sunt dinţate cu alb, ci prezintă dungi negre.

Fluierarul cu picioare verzi (Tringa nebularia) are picioare verzui, rareori cu nuanţă de gălbui, coloritul părţii inferioare asemănătoare cu cele ale fluierarului de lac. Ciocul lung şi gros este uşor curbat în sus, gri spre bază şi negru spre vârf.

Fluierarul negru (Tringa erythropus) în orice penaj şi vârstă are picioare portocalii, roz închis sau roşii. Tinerii au picioare mai deschise spre portocaliu însă niciodată nu sunt galbene, partea inferioară a corpului fiind foarte dens barată-marmorată până la penele supracodale. Păsările în penaj nupţial au picioare negre şi asemenea penajului, care devine complet negru, inclusiv pe burtă, abdomen şi flancuri. În haină de iarnă spatele are un colorit general gri, cu picioare roşii viu colorate şi burtă albicioasă. Ciocul este lung, iar mandibula inferioară este întotdeauna deschisă (roşiatică) la bază.

Rămân astfel cele două specii americane, fluierarul mare- şi mic cu picioare galbene (Tringa melanoleuca şi T. flavipes).

Fluierarul mare cu picioare galbene are ciocul lung, mai gros, de culoare gri, gri-verzui la bază şi negru spre vârf, uşor curbat în sus. În haină nupţială şi în perioada de năpârlire prezintă pe flancuri baraţii închise. Remigele terţiare zimţate au fundalul maroniu închis-negru,, şi nu gri.

Rămâne aşadar fluierarul mic cu picioare galbene (Tringa flavipes), prezentând flancuri albe, cioc relativ scurt şi fin de culoare neagră, spate gri puţin pătat şi remige terţiare de culoare gri, dinţate cu alb.

Pe lânga soluţia corectă, participanţii au determinat pasărea din imagine a fi fluierar de lac (Tringa stagnatilis) respectiv fluierar negru (Tringa erythropus).

Soluţii – Runda 1.

Începători

- 2 răspunsuri corecte de la 6 participanţi

Acrocephalus schoenobaenus – Photo: Kelemen A. Márton , 1995 July - Senetea (HR), Romania

La prima vedere putem da seama, ca pasarea din imagine este o specie de pasare cântatoare (Passeriformes). Ne poate ajuta mult în aprecierea taliei faptul, ca pasarea este tinuta în mâna. Astfel putem aprecia a fi de cca. 12-15 cm.

Marimea si forma ciocului ne ajuta sa eliminam fringilidele, vraviile si presurele. Culoarea generala maronie-galbuie striata, sprânceana deschisa distincta restrânge posibilitatile la ciocârlii, fâse, silvii, lacari, greluseii, frunzarite si pitulici.

Ciocârliile în general au talie mai mare decât cea a pasarii din imagine si prezinta diverse striatii si dungi pe piept si flancuri.

În ceea ce priveste fâsele, acestea au coada mai lunga si rectricele de la marginea cozii sunt albe sau albicioase.

Unele speciile din genurile Sylvia , Hippolais si Phylloscopus o putem exclude datorita marimii iar pe celelalte datorita coloritului penajului.

Ramânând astfel doar speciile apartinând genului Locustella si Acrocephalus . Greluseii de regula nu prezinta srânceana distincta de culoare deschisa cu exceptia a doua specii, greluselul patat (Locustella naevia), care poate prezenta însa supercilium alb subtire si greluselul siberian (Locustella cethiola) care are srânceana deschisa relativ distincta.

Pentru a fi greluselul patat , ar trebui sa aiba cioc mai fin, colorit mai cald, maroniu si flancuri galbui cu stiatii sterse. De asemenea la aceasta specie lipseste atât frâul negru cât si dunga neagra care trece în dreptul ochiului. Totodata greluselul patat are pe scapulare si spate pene maronii cu centre negre distincte.

Greluselul siberian poate fi exclus datorita târtitei de culoare roscata cu striatii negre si flancurilor de culoare crema. La aceasta specie spatele este de asemenea roscat cu striatii negricioase.

Dintre lacari (Acrocephalus sp.) ar intra în discutie trei specii, lacarul de pipirig (A. paludicola), privighetoarea de balta (A. melanopogon) si lacarul mic (A. schoenobaenus).

Privighetoarea de balta are un colorit general roscat, atât pe spate, târtita cât si pe piept. De asemenea la aceasta specie distanta dintre vârful remigelor primare primare si raportul acestuia cu vârful celor secundare/tertiare, asa numitul “primary projection” este foarte mic. La pasarea din imagine se poate observa, ca vârful primei remige nu atinge vârful supraalarelor primare mari. La privighetoarea de balta acesta prima remige primara depaseste vizibil vârful supraalarelor primare mari.

Lacarul de pipirig prezinta pe spate dungi late de culoare crema, foarte distincta. De asemenea, centrul spatelui este negricios iar centrul penelor de pe supraalarele mici si mijlocii au în centrul lor strop de culoare neagra distincta. Frâul la aceasta specie este de culoare deschisa.

Eliminând toate specii mentionate mai sus, ramâne doar lacarul mic (Acrocephalus schoenobaenus), pe imagine fiind un exemplar adult în penaj de vara uzat.

Pe lânga solutia corecta, participanti au determinat pasarea din imagine a fi lacar mare (Acrocephalus arundinaceus), lacar de pipirig (A. paludicola), silvie mica (Sylvia curruca) si femela de gusa vânata (Luscinia svecica).

Avansaţi

- 2 răspunsuri corecte de la 13 participanţi

Charadrius dubius – Photo: Deák Attila, 2006 May – Chinar (MS), Romania

Pe pasarea în zbor se vede forma si lungimea aripii, culoarea spatelui, a târtitei si a cozii, dupa care putem elimina multe grupuri de pasari. Pe imagine se poate vedea, ca este vorba de o pasare de tarm (Charadriiformes).

Dintre Passeriformes , doar o singura specie, Cercotricas galactotes are coloritul cozii putin asemanator cu cel al pasarii din imagine, însa acesta are aripi scurte si rotunjite si nu ascitite, târtita si coada sunt foarte roscate, iar penele din marginea cozii sunt albe doar pe vârfuri.

Dintre limicole de talie mica putem exclude în primul rând datorita coloritul cozii si a târtitei toate speciile de fugaci si fluierari (Calidris si Tringa), ramânând speciile din genurile Galinago, Actitis si Charadrius.

Genul Galinago se poate exclude usor datorita culorii târtitei total diferite, precum si a spatelui care are striatii deschise. Pe cele doua specii din genul Actitis putem exclude în primul rând datorita coloritului târtitei identic cu cel al spatelui, precum si prezenta benzii albe de pe aripi. Ramânând astfel doar speciile apartinând genului Charadrius.

Picioarele pasarii nu sunt vizibile, ceea ce ne ajuta sa excludem C. pecuarius, C. asiaticus si C. leschenaultii , a caror picioare, în zbor depasesc vârful cozii. Pe lânga acesta, aceste specii au si benzi sau oglinzi albe pe aripi. Adultul de C. morinellus se poate exclude, acesta având culoarea târtitei de asemenea indentica cu cel al spatelui (pasarile tinere au spatele marmorat) si faptului, ca penele de la marginile cozii nu sunt complet albe.

C. vociferus poate fi exclus, acesta având coloritul regiunii târtitei roscate-portocalii foarte viu colorat. De asemenea penele din marginea cozii prezinta 2-3 benzi negre iar remigele au o banda alba foarte lata marginita cu pene de culoare neagra. Ramânând astfel C. semipalmatus, C. hiaticula, C. mongolus, C. alexandrinus si C. dubius. Dupa lipsa benzi albe de pe aripa la pasarea din imagine, putem elimina toate speciile de mai sus, cu exceptia prundarasului gulerat mic (Charadrius dubius), care prezinta pe aripi doar o linie alba subtire si foarte slab observabila.

Vârful albicios al remigelor nu este uniforma pe cele doua aripi, fiind datorata luminii care sclipeste din cauza faptului ca aripa se afla în miscare, deci nu este vorba de o banda al aripii.

Pe lânga solutia corecta, participanti au determinat pasarea din imagine a fi prundaras cu coada ascutita (Charadrius vociferus), prundaras gulerat mare (Charadrius hiaticula), fluierar de munte (Actitis hypoleucos) si macaleandru rosu (Cercotrichas galactotes).

2 Răspunsuri la Soluţii, concurs 2007

  1. Szilárd says:

    Bună ziua,

    Marea majoritate dintre păsările lumii încă nu au denumire românească.
    Acum cca. 15 ani s-a dat nume românesc la un numőr destul de mare de specii din Europa, dar și la o mică parte dintre cele din Asia, Africa de Nord și America de Nord, cu precădere specii, care apar accidental și în Europa.
    Dimitrie Radu în cartea „Mic Atlas Ornitologicˮ – editura Albatros 1983, a dat nume neoficiale la multe dintre păsările lumii, însă aceste denumiri nu prea au fost utilizate sau preluate așa încât să aibă o circulație mai largă.
    Până în prezent, în Europa s-au observat 5 specii aparținând acestui gen (V. flavifrons, V. philadelphicus, V. altiloquus, V. olivaceus și V. griseus)
    Red-eyed Vireo (Vireo olivaceus) nu este o specie endemică, fiind relativ larg răspândită în America de Nord, specie care apare spodaric în Europa, mai ales pe Insulele Britanie, unde are până în prezent peste 180 de observații. Denumire românească oficială nu are, dar a fost citat ca și ‘vireo cu ochi roșii’, evident tradus din denumirea engleză.

    White-eyed Vireo (Vireo griseus) nu are denumire românească. Această specie cuibărește în partea de sud al Americii de Nord, fiind observat doar de 2 ori în Palearcticul de Vest, data mai recentă fiind din 4 octombrie 2008 (Ribeira Da Lapa, insula Corvo, Azore).

    Comitetul de rarități avifaunistice din România, care se va înființa în acest an, va avea între sarcinile lui de termen mediu și găsirea unor denumiri româneșt pentru toate speciile care au apărut pe continentul european, dar nu numai.

    Vă mulțumim pentru interesul acordat.

    Szilárd

  2. vinci says:

    Buna ziua,

    M-ar interesa foarte mult sa stiu daca exista vreun corespondent in limba romana pentru red-eyed vireo si white-eyed vireo. Am gasit pentru amandoua denumirile latinesti, dar exista o forma romaneasca pentru aceste pasari endemice?
    Multumesc anticipat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>