Deşi în Câmpia Transilvaniei, începând din secolul al Xlll-lea, sunt amintite documentar peste 1400 de lacuri, în prezent această regiune nu este recunoscută în mod neapărat pentru zonele sale umede, deşi s-au menţinut numeroase complexe de habitate, atât de ape curgătoare, cât şi stătătoare, care merită atenţia oricărui om interesat de vietăţile acvatice. Unele dintre aceste habitate sunt naturale sau cvasinaturale, altele prezintă deformări datorită factorilor antropici. O categorie separată reprezintă acele zone, care au luat naştere în mod special prin activitate umană, chiar şi dacă formarea acestor habitate secundare au avut loc tocmai acolo, unde în mod natural au existat habitate acvatice naturale. Altfel zis, multe erau de origine naturală, dar majoritatea lor au fost create de om prin construirea barajelor artificiale. Multe dintre zonele umede de odinioară au fost desecate şi transformate în terenuri agricole sau fânaţe.

Aceste lucrări de amenajări hidrologice s-au intensificat în ultimii 30 de ani, dar mai ales după inundaţiile din anul 1970. Regularizarea şi îndiguirea cursurilor de apă, desecarea mlaştinilor a avut ca rezultat, şi în valea Mureşului, dispariţia habitatelor naturale a multor specii de păsări acvatice. Unele zone umede naturale au fost supuse amenajărilor hidropiscicole, dând naştere astfel unor bazine întinse, ca heleşteele de la Zău de Câmpie, cele din valea pârâului Sár (Şar – adică Noroi) între localităţile Fărăgău-Glodeni. Tot din această ultimă categorie fac parte eleşteele de la Iernut şi respectiv Cipău. Aceste complexe piscicole se află în lunca râului Mureş, în vecinătatea localităţilor cu aceleaşi denumire din judeţul Mureş.

Habitate naturale umede în locul heleşteelor din prezent, sfârşitul sec. al XVIII-lea

Din punct de vedere geografic valea Mureşului constituie o limită fizico-geografică între Podişul Târnavelor la sud şi Câmpia Transilvaniei la nord, ambele fiind subunităţi ale Podişului Transilvaniei.

Din punct de vedere geologic „Lunca actuală a râurilor din Transilvania este opera proceselor holocene, şi nici nu a întregului holocen, ci numai a ultimei jumătăţi. în această perioadă s-a produs formarea şesurilor aluvionare prin acumularea întregului pachet de depozite aluviale şi adâncirea râurilor cu 2-4 m în propriile aluviuni, în unele sectoare, iar în altele chiar şi în formaţiunile subiacente, fiind în curs individualizarea luncii ca treaptă morfologică sau terasă.

Complexul piscicol Iernut se află în zona inundabilă a văii Mureşului la o altitudine de 302 m, la o distanţă de 1 km în direcţia vest de localitatea lernut, amplasată între râul Mureş (la nord) şi şoseaua DN15 (la sud). Dinspre râu este mărginit de terenuri arabile, iar în partea sudică de păşuni, în proporţie de 50%. Lacul a fost amenajat în matca unui meandru părăsit şi înmlăştinit al Mureşului (Lacul „Füzek”, adică Sălcii). Heleşteele au o suprafaţă totală de 134 ha, din care 124 ha luciu de apă. Lacurile de la Cipău se întind de asemenea în lunca Mureşului, în locul unor mlaştini (denumite pe vremuri „Nád” respectiv, „Kerek”, adică Stuf şi Rotund), la imediata vecinătate a satului Cipău, la sud de DN 15.

Geneza nouă a lacului Iernut începe în anul 1976 cu efectuarea forajelor şi a măsurătorilor topografice. în luna mai 1977 urmează desecarea mlaștinii cu trasarea şanţului de drenaj. Dragarea şi îndiguirea este terminată în anul următor. La 31 decembrie 1978 este dat în folosinţă noul eleşteu, care este alcătuit din două bazine mari şi 13 bazinete. Alimentarea cu apă a bazinelor este asigurată de un pârâu deviat, cu debit redus, şi prin pompare din râul Mureş.

Astfel a dispărut un habitat acvatic, care a dăinuit multe secole într-un meandru părăsit al râului Mureş, şi a apărut un habitat umed antropizat.

Heleşteele Iernut în prezent

Deşi vegetaţia acvatică şi palustră a fost distrusă prin desecare, dragare, tăiere şi ardere, ea s-a regenerat ani de-a rândul în unele zone ale lacului. Ridicarea nivelului apei la 3-4 m, nu a reuşit să sufoce complet stuful. Vara, plantele submerse, stuful şi papura au fost tăiate cu o motocoasă plutitoare. Toamna bazinele au fost golite, uscate şi umplute cu apă din nou, dar şi aşa vegetaţia s-a reînnoit parţial în fiecare an. Extirparea plantelor acvatice a fost posibilă doar după popularea bazinelor cu peşti fitofagi.

Cultura piscicolă este bazată, mai ales, pe speciile fito- şi zooplanctonofage ca: singer (Hypophthalamichthys molitrix), novac (Aristichthys nobilis), cosaş (Ctenofaryngodon idella), precum şi pe cele două forme de prăsilă a crapului, cel galiţian şi lauşitz. Nu au dispărut nici speciile autohtone ale faunei ichtiologice a bălţii ca: somnul (Silurus glanis L.), avatul (Aspius aspius L.), cleanul (Leuciscus cephalus L.), carasul (Carassius auratus L.), bibanul (Perca fluviatilis L.), ghiborţul (Acerina cernua L.), ştiuca (Esox lucius L.) şi altele. Ulterior apare murgoiul bălţat (Pseudorasbora parva Sch.), specie de origine est-asiatică.

Demonstraţie de pescuit industrial la heleşteele Iernut